Vintila MIHAILESCU In mediul universitar din Bucuresti exista si un grup, destul de insemnat, de studenti latino-americani. O echipa de studenti de-ai mei a facut zilele trecute o mica ancheta etno-psihologica in randul lor. Dar pana sa intre in subiect, pentru "incalzire", au stat putin de vorba despre cum si de ce au venit in Romania si, bineinteles, cum li se par romanii si cum se inteleg cu ei. Raspunsul a fost prompt si unanim: "Cu romanii ne intelegem bine. Dar cand se aduna doi intr-o camera, fiecare incearca sa-i arate celuilalt ca e mai destept !" - a explicat un argentinian. "Asa e !" - au confirmat ceilalti in cor. Si eu care credeam ca e doar o impresie, usor paranoida, a mea ! Dar iata ca "dasteptaciunea" este, in ochii strainilor, un specific national al romanilor, pregnant si bizar. Ma intrebasem si eu, in nenumarate ocazii, de ce compatriotii nostri nu sunt interesati sa fie pur si simplu buni, ci doar mai buni ? De ce oameni altminteri plini de calitati, carora nimeni ne le contesta calitatea, simt nevoia sa se afirme nu numai prin ceea ce stiu ei sa faca, dar parca mai ales prin ceea ce nu stii tu sa faci. Degeaba esti destept, par ei sa creada, daca nu demonstrezi si ca cel din fata ta e prost. De la cel mai bun politician sau cel mai bun ziarist, pana la cel mai bun manual sau cel mai bun student, societatea noastra pare a fi, in prezent, o colectie de intrupari individuale si unice ale dasteptaciunii. Intr-un sondaj national la care am participat nu de mult, cetatenii patriei erau intrebati daca, avand posibilitatile, s-ar lansa singuri intr-o afacere. Nu se inghesuiau prea multi nici asa, dar cand, imediat dupa aceea, erau intrebati daca ar face acest lucru in asociere cu niste parteneri, refuzul devenea si mai masiv. Altfel spus, riscul asocierii il depasea pe cel propriu-zis al lansarii in afaceri, desi, nu-i asa, se spune ca "unde-s doi