Orice an nou s-ar cuveni să-l începem sub semnul sperantei. Cu atât mai mult acesta, singurul care ne mai desparte de fatidicul 2000. Las totusi altora o astfel de sarcină. Din motive simple si deloc personale. Mai întâi, nefiind dotată pentru uităciune, nu mi-e la îndemână să mă dezbăr de greutatea anului trecut încărcat de semne si reale si simbolice. Apoi, cred că a paria prea insistent pe Bine, când focul mocneste în cetate, revine la a lăsa fortele Răului la adăpost de posibila, necesara lor îndreptare.

Semnele acestui Rău, manifestându-se până în cele mai înalte sfere ale puterii, prididesc. Simpla lor enumerare ar ocupa mai mult decât spatiul de care dispun.

Cum să mai explicăm si să ne explicăm scandalul cel mare al legii dosarelor, proiectul initial al lui Ticu Dumitrescu fiind schingiuit de toate amendamentele ce-i transformă natura, o bună parte dintre ele depuse de deputatii si senatorii unor partide care au fost votate si pentru a pune în aplicare punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara? Să mai aruncăm o privire spre soarta arhivelor noastre cele mai închise ale Estului de după implozia comunismului?

Am spus însă că nu voi înmulti exemplele. Mă opresc deci la unul dintre ele, poate nu cel mai grav dar, îmi îngădui s-o pretind, cel mai semnificativ. Grăitor pentru adâncimea atinsă de lipsa noastră de memorie. Pentru nerespectul fată de mortii din închisorile comuniste. Pentru dăinuirea acelorasi structuri de tip comunist chiar si în unele dintre asociatiile societătii mai mult sau mai putin civile. Simbolul s-ar putea intitula: Tortionarul decorat. E vorba, fireste, de Vasile Ciolpan, fostul director al închisorii de la Sighet. Cel care, în orice tară cu o minimă demnitate, ar avea de răspuns de uciderea unui Gheorghe Brătianu, de moartea lui Iuliu Maniu, de aceea a lui Constantin Brătianu si altii, nu putini, printre oamenii de S