Proza românească, debutantă plină de emotii pe la 1850, cînd nu-si poate stăpîni încă tremurul vocii, e plină de accesorii. Portretele nu se pot dispensa de ele si aceste detalii vestimentare sau ale decorului tin nu atît de aparente, ca mai tîrziu, cît de esente. Sub o umbrelută roz oricine devine femeie, iar o împuscătură anuntă cititorilor bărbatul, mai sigur decît un nud dintr-un tablou. Aceasta explică si succesul scenelor de carnaval, de care se abuzează în romanele timpului: e singura dată cînd se permite încurcarea semnalelor, ceea ce, dincolo de virtutile literare, trebuie că să fi fost si extrem de reconfortant pentru autori, în restul timpului prizonieri ai regulii "transparentei". În afară de bujori, care se poartă, în secolul XIX, si pe obrajii domnilor, ca semn bun, de tinerete si de sinceritate, restul accesoriilor nu au dublă utilizare. Cabinele de probă si machiaj sînt cu intrare separată.
Retorica mustătilor / Lumea lui Figaro / Mustata lui Eminescu
Domnii se recunosc "dupe barbetă si mustăti", ca eroul lui Negruzzi din nuvela O alergare de cai, care, în plus, arăta în acest mod si "că era străin": harta pilozitătilor fetei e un fel de document de identitate la vedere. Mustătile, mai ales, sînt cînd exclamative, cînd meditative, cînd interogative, ajungînd să aibă uneori si o poveste proprie, o existentă independentă, ca nasul plimbăret din Gogol. Fără ele, viata îsi pierde sensul, cum se întîmplă în Scrisoarea IV (Un poet necunoscut) de Negruzzi, unde poezia, mustata si medicina dobîndesc pentru personaj, poetul Daniil Scavinschi, maximă încărcătură ontologică. Accesoriul nu e pentru el un element decorativ, de care să se poată dispensa, ci miezul urias al întregii lui făpturi miniaturale. Pierderea lui (mustătile îi cad, fir cu fir, în urma otrăvirii cu mercur) îi stinge interesul pentru viată. Ca mar