Vizitînd pentru prima dată Bistrita, în primăvara acestui an (1999) am pătruns, încîntat, într-un burg vechi, compus în bună parte din constructii începînd cu veacul al XIII-lea, pe zidurile cărora se pot încă deslusi desenele fantaste ale vîntului medieval. Am constatat că între aceste ziduri venerabile pulsează, în actualitate, o viată a spiritului demnă de toată atentia. Alături de o robustă filială a Uniunii Artistilor Plastici, trăieste aici si o grupare de scriitori, dintre care nu mai putin de 14 membri ai Uniunii noastre, asteptînd si ei momentul în care-si vor putea întemeia o filială proprie, avînd nostalgia unei reviste reprezentative, cu bătaie natională. Asa cum se întîmplă însă, nu o dată, cu literatii din provincie, poetii bistriteni, din care cîtiva remarcabili, nu sînt decît vag cunoscuti în marile centre, prizati cu neglijentă de critică. Dacă valoarea rămîne ceea ce este, lipsa ei de răsunet poate apăsa dureros o viată de om, poate inhiba evolutia unui artist. Drept care îmi propun a semnala în rîndurile ce urmează cîteva, în ordine alfabetică, profiluri lirice distincte ale toposului mentionat.

Dorian David ne propune un lirism naturalist, o întepenire a melancoliei în materii dure, marcate de sarcasm. E o exaltare a solitudinii pe care provincia o încarcă necontenit cu neagra-i energie: "Din ceturi zdruncinate înfătisăm/ sarcastica siluetă a printului./ Înaintînd cu scîrbă prin mate/ spre o lumină mereu izgonită./ Din locul exact unde soarele nu răsare/ si nici nu exultă îndeajuns./ Cîtă măretie si josnicie sub stelele/ nedrept de egale cu viermii./ Cîte cuvinte încrucisate sub teasta/ nebunului... desăvîrsite poeme!/ Regăsind castanii piperniciti/ monologăm tinînd în întinata palmă/ întelepciunea unui soricel alb..." (Hamlet II). Derizoriul (figuratie firească a deziluziilor) tinde spre un spectacol de un rafina