Îmi pare rău. Aş fi vrut să pot să scriu ca Daneliuc. Bilă, spermă, acid clorhidric, spută, flegmă. Multă flegmă. Nu pot. Îl invidiez. Îl invidiez că poate să fie un mare scriitor după ce a fost un mare regizor. Aşa cum l-am invidiat pe Kusturica pe scena de la Sala Palatului. Că după ce a făcut filme importante e un show-man simpatic. Relaxat, fără probleme. Scoţînd filme din buzunar (bun, prost, ce importanţă are pentru mine, om pe care-l bufneşte rîsu'-plînsu' cînd aude sintagma "industrie cinematografică"; film să fie) şi apoi, apucînd nonşalant grief-ul chitării precum rromii gîtul lebedelor austriece. Şi, în fond, ce-mi pasă dacă e adevărat ce ziceau gurile rele, cum că băieţii lui dr. Kelle erau relaxaţi semi-artificial, dovada fiind pupilele lor mărite. Pentru mine important e că întîlneşti regizori fericiţi, într-o perioadă în care la noi în ţară titlul filmului Am văzut ţigani fericiţi este o aberantă contradicţie. Pentru că el nu se mai justifică decît adăugîndu-i, la mijloc, un adverb: "doar". Ei au cîştigat. Au aceleaşi costume gri, uşor lucitoare din cauza eternei frecări de scaunele de lemn (aceleaşi) din (aceleaşi!) săli de şedinţă. Şedinţe la care nu contează opinia majorităţii cînd e suficient ca unul sau doi dintre domnii cu adevărat importanţi în "cinematografia românească" să voteze contra. Aceleaşi vînturi puturoase. Aceleaşi prietenii şi duşmănii scîrboase. Mazilirea lui Gabrea nu mă surprinde. Surprinzător este că se întîmplă oarecum tîrziu. Gabrea a făcut în doi ani ceea ce alţii care i-au precedat în funcţie nu au făcut în şapte. S-a ocupat de o lege a cinematografiei şi de

circumscrierea producţiei autohtone în circuitul finanţării europene. A organizat, după un model european foarte eficient, concursuri de scenarii şi de proiecte de producţie. A înlesnit accesul tinerilor către debut. Şi asta - culmea! - în loc să se interese