Titlul/vers apartine poetului Corneliu Sturzu. Prietenul meu ar fi implinit, in acest ianuarie, 65 de ani. N-a fost sa fie "peste cosmicile goluri". A trecut intru nefiinta cu aproape opt ani mai devreme, incheind "zalele" parintilor din parinti. Clipa a ars ca un rug regretul distantei. Am fost ultimul care l-a insotit la "iesirea" din absida. Sprijinit in baston (se lauda ca are "mersul" lui Zaharia Stancu), parea mult apasat de drama sa interioara. Ii citeam, pe chipul inca frumos, suferinta ca parasea o revista la care cu ravna osardise.
Dar avea si o mirare de seninatate. Traise intr-o lume, utopizand ardoarea existentei prin scris. Acum/atunci, accepta anihilarea - "vascul igrasiei". Nu-i uit semnul/avertisment secret. I-am raspuns: nu fiecare ne pierdem in abandonarea celuilalt din noi? Ce altceva e caderea in timp? S-a intors/ se intorcea langa Rodica lui, in spatiul poetic mai febril, mai manat de iminenta "despartire", mai nefricos de vidul uman. Chinuit, bolnav, umilit, torturat de greul ca "mai avea ceva de spus", visa sa nu fie inchis intr-o singura amintire: aceea a tradarii inspre pamant. Melancolia subtila (neprogramatica), filtrele unei cautate modernitati, explozia unei suavitati temperate, ironia acuzand sentimentalismul secund, aspiratia de a scoate din uzura fiinta sa (inca) orchestrau, individualizandu-i timbrul original. Chiar in acele ultime stihuri.
Asana pe foaia alba, impotriva mortii ce adauga alte pietre de moara chinului, uratul in lume. Respingea lamentatia pieirii. Nu spunea el insusi, intr-un Lamento, cu mult mai inainte?: "Am lasat franghiile sa ne intre in carne/ Pentru a ne da drumul pe nouri/ Heruvini, de sunete agatati,/ Ne-am voit./ Si din aceasta prea mare/ Dorinta singuri ne-am pedepsit". Cine stie punctul unde fiecare ne intalnim cu cerul? La ce departare de Cel de Sus? Exista un loc al boltii, c
