Plasticianul Mihai Pamfil deschide seria expozitiilor din aprilie, de la Galeriile Cupola, angajand un dialog desenat cu privitorii, intr-o maniera subtila, solicitand, in functie de calitatea acestora, interpretari care merg de la simplitatea nuda, la complexitatea actului creator, ascunsa intr-un mesaj bine directionat. Expozitia are caracter tematic, lucrarile fiind incadrate intr-o sfera bine delimitata, si anume aceea a formelor umane. Din acest punct de vedere, expozitia este intr-adevar solicitanta, pentru ca face apel la posibilitatile celui care ajunge la simeze de a privi in ansamblu jocul "copilaros" al unor linii scapate de sub controlul rationalului. In esenta, Mihai Pamfil se intreaba, in fata hartiei albe, despre cat de mult poate fi simplificata existenta, in limbaj, in asa fel incat sa fie cat mai imponderabila, dar nelipsita de atributele esentiale. Este de fapt una dintre problemele fundamentale ale artei plastice contemporane, pentru solutiile careia au trudit toti marii artisti ai secolului, intre care nu lipsesc, cu cele mai mari rezultate, Brancusi, Kandisky, ori Picasso, ca sa alegem la intamplare cateva nume. Pornind de la aceasta grila explicativa, desenele lui Mihai Pamfil vor intra intr-o alta lumina, ideea de experiment ratat putand fi deja abandonata.

Dar aspectul de joc, in sens pozitiv, ramane. Asta, pentru ca ceea ce ramane in urma creionului pe plansa tradeaza abandonarea autorului unor porniri imediate, nefiltrate rational, ci sprijinite afectiv si intuitiv. Formele neregulate ale existentei se dovedesc a fi suficiente si suficient de simple pentru a reprezenta omul dintr-o simpla trasatura, si pentru a permite descompunerile si mozaicul fara pierderea esentei. Dar, spuneam, acest lucru este posibil doar in ideea in care expozitia este privita unitar, si chiar intr-o anumita ordine a ei.

Din acest punct de vedere,