Ultima zi a lui martie le-a amintit unora dintre noi ca acum 67 de ani pornea in aventura existentei poetul cel mai reprezentativ al ultimei jumatati de veac - Nichita Stanescu. Dar poate nu multora, pentru ca oamenii s-au aratat mai preocupati de pacaleala de 1 aprilie, decat de realitatea acestei amintiri. Oricum, Nichita isi pastreaza dorul de noi, indiferent de cat de mult ne amintim noi de el. Si poate nu o zi de nastere este totul, ci, mai degraba, felul in care revenim cu sentimentele catre personajul in cauza.

Nu putem uita, insa, ca intrarea lui Nichita in lume a fost o intamplare, dupa cum el insusi spunea, dar mai ales o bucurie, dupa cum ar trebui sa spunem noi, intotdeauna. Pentru mai bine de trei decenii, cat a fost activ in spatiul literaturii, scriitorii romani au avut unica sansa de a sta alaturi, la aceeasi masa a "cinei celei de taina", cu un spirit complet, cu un poet de geniu, cu un prieten devotat, pentru care "un prieten e mai necesar decat un inger". Desi el avea sa se bucure de acest apelativ frumos, de "inger blond", pe care l-a purtat exemplar.

De aceea, cei care l-au cunoscut vorbesc despre Nichita pornind de la prietenie. Si acest capitol este imens in biografia si scrierile sale. Drept dovada, si anul acesta, au venit in Romania prietenii de peste granite, si in primul rand Adam Pusloici si Radomir Andrici, din Iugoslavia, tara pe care Nichita a iubit-o cu totul, si care l-a primit ca pe un fiu al ei aducandu-i chiar cinstirea "Cununei de aur", la Festivalul International de Poezie de la Struga, in 1982, dupa ce fusese incununat cu un Herder, in 1976, si propus apoi pe lista Nobelului.

Din prietenie si mirarea filosofica a omului nascut cu blestemul cuvantului si al ideii, s-a nascut opera de capatai a "balaurului poeziei romanesti", Nichita, care se intinde inca peste sufletul nostru, si se va intinde pe mai d