Aseară, într-o conversaţie deschisă între cîţiva cunoscuţi s-a manifestat dorinţa unuia, susţinută de alţii, că mai bine ar fi de n-ar mai muri omul. Bine ar fi, zise altul, de s-ar inventa ceva contra morţii. Ba că ştiinţa n-a ajuns la astfel de perfecţie, însă că are să ajungă. Atunci ar fi adevărata fericire (1867, octombrie 27).
La sfîrşitul basmului Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, tînărul atins de nemurire se întoarce în "Valea Plîngerii" şi îmbătrîneşte brusc: barba îi albeşte şi îi creşte pînă la genunchi, picioarele încep să-i tremure. E singurul Făt-Frumos bătrîn din poveşti. Cum se ştie, Petre Ispirescu aşază basmul despre nemurire chiar la începutul culegerii care l-a transformat dintr-un tipograf autodidact şi sărac, chiar dacă respectat, într-un personaj cu faimă şi autoritate în lumea filologică. Este cu totul atipic ca o culegere de poveşti adunate "din gura poporului" (Legende sau basmele românilor, 1872) să înceapă cu un basm în care, după căsătoria lui Făt-Frumos şi oprirea timpului, să se arate şi faţa rea a lucrurilor, să se detalieze toate urmările unui asemenea final, numai provizoriu "fericit", ca pentru a-i potoli pentru totdeauna pe cei care ar rîvni la el. Locul acestei poveşti în culegere pare să arate o opţiune personală. Or, este extrem de ciudat ca tocmai cel mai cunoscut culegător de basme de la noi să fie cel care să contrazică atît de dur ideea de happy-end cu care sînt consolaţi copiii, pentru tot ce vor trăi în restul vieţii. întîmplare? Onestitate? Curaj? Pesimism? Leac contra fricii de bătrîneţe şi de moarte?
Abia la citirea meditaţiilor pe tema omului nemuritor, pe care, din fericire, Petre Ispirescu le consemnează în jurnalul său (1865-1870) în octombrie 1867, iese la iveală răspunsul la aceste întrebări. Despărţindu-se de cunoscuţii care lansaseră discuţia despre posibilitatea vieţii
