După explozia din pasajul subteran Puşkin din Moscova şi înainte de incendiul de la Ostankino a fost săptămîna în care s-a minţit mult şi rău în legătură cu submarinul Kursk. "Am sperat. Am crezut. Ne-am rugat pentru salvarea echipajului de pe submarinul nuclear Kursk. «Ţineţi-vă bine, băieţi», au strigat în inimile lor milioane de persoane, în Rusia şi în lume. Le doream noroc marinarilor deja morţi. Cîţiva membri ai echipajului au pierit chiar în primele clipe ale acestei misterioase catastrofe; a fost o moarte uşoară, în comparaţie cu oribila suferinţă a oamenilor care au murit în urma asfixiei progresive. În timp ce-şi sfîşiau gîtul cu unghiile, ei şi-au folosit ultimele puteri ca să lovească cu un baros în pereţii coşciugului, cu speranţa de a fi auziţi. Aparatele de ascultare au înregistrat aceste teribile semnale ale disperării, dar ele nu au ajuns niciodată la inima responsabililor marinei sau ai puterii. Chiar şi cei care erau la ascultare nu au mai receptat semnalele morse; trei puncte, trei linii, trei puncte: SOS... O tăcere de moarte s-a instalat pe fundul Mării Barents, tulburată doar de elicele motoarelor de la ambarcaţiunile de salvare, venite prea tîrziu. Dar nu ei sînt responsabili pentru această întîrziere... Doamne, cît trebuie să fii de cinic şi lipsit de inimă pentru ca să minţi cu atîta aplomb! Din prima clipă, de cînd Kursk a pierdut contactul cu comandamentul, a devenit evident că s-a declanşat o tragedie teribilă. Mulţi o ştiau şi chiar discursul confuz al amiralului Kuroiedov, comandantul şef al marinei, nu a putut să ascundă faptul că situaţia submarinului era disperată. Specialiştii au ştiut imediat că doar cîţiva oameni ar mai putea fi în viaţă. Timp de o săptămînă, ne-au tras pe sfoară şi ne-au dat speranţa unei salvări ipotetice. Şi noi i-am crezut, nu aveam altceva de făcut decît să credem, pentru că acolo, jos, sub apă, erau o