Cînd am intrat la liceu, nu mă pregătisem prea bine pentru examenul de admitere, pentru că nu mi s-a părut îndeajuns de important încît să merite un an întreg de meditaţii şi timp pierdut cu învăţarea comentariilor. La o astfel de concluzie ajunsesem printr-un procedeu inductiv: pînă atunci, şcoala nu-mi pusese niciodată prea mari probleme şi, de fiecare dată cînd se anunţa o evaluare importantă (lucrări trimestriale, olimpiade, examen de limbă străină pentru o clasă specială etc.), aceasta se dovedea a fi un mare fîs. Ca de obicei, am luat examenul printre ultimii, dar l-am luat. Mă pregăteam pentru o existenţă liniştită, netulburată de instituţia în care tocmai fusesem admis (Liceul de Informatică), aşa cum se întîmplase şi în gimnaziu. De cîţiva ani, însă, lucrurile se mai schimbaseră un pic prin învăţămîntul liceal şi am avut surpriza să constat, pentru prima dată, că schimbările erau importante şi, mai ales, efective. În prima săptămînă, în loc să mergem la ore, a avut loc o evaluare a fiecărui boboc. Cînd mi-a venit rîndul, m-am trezit în faţa unei comisii formate din director, cîţiva profesori şi doi psihologi. S-au uitat peste cîteva referinţe trimise de la şcoala generală, am vorbit un pic despre mine şi, la final, mi-au dat aviz semi-favorabil. Asta însemna că puteam să-mi aleg singur programul de studiu, dar aveam nevoie de aprobarea unui profesor-tutore. Cei cu aviz nu mai trebuia să consulte pe nimeni în alegerea materiilor pe care urmau să le înveţe, iar cei cu aviz negativ trebuia să accepte programul impus de profesorul-tutore. Libertatea aceasta era, totuşi, limitată în cazul tuturor, în sensul că existau materii obligatorii (Matematică, Informatică, Literatură Română, Istorie sau Geografie, Chimie sau Fizică sau Biologie) şi pachete compacte de studii personalizate (Matematică, Ştiinţe Exacte, Informatică, Studii umaniste), adică nu puteai să