Fidelitatea fata de practica literaturii, o ocupatie de altfel extrem de neprofitabila in anul de gratie 2000, se naste in definitiv si din secreta admiratie fata de reperele asigurind, prin simpla lor prezenta, lipsita de orice grandilocventa, un echilibru capabil de a neutraliza, adesea printr-o voluta ironica, indoielile provocate de realul mediocru. Invocarea acestor repere apartine unei strategii a reconfortarii interioare, in masura a identifica in traiectul lor o coerenta exemplara. Poate tocmai pentru ca nu devenise niciodata un clasic in acel sens depreciativ si mortificant pe care contemporanii par sa il atribuie progresiv termenului, Costache Olareanu ajunsese sa ilustreze, in cel mai inalt grad, o onorabilitate intelectuala pe care picarescul propriei existente o facea sa se alieze cu o vocatie a subversiunii, ferindu-l de tentatia locului comun.
Doar aparent paradoxal, aceasta pasiune pentru demontarea cliseului se grefeaza pe un clasicism al educatiei pe care generatiile de dupa 1948 l-au pierdut si, o data cu el, nostalgia unei rigori pe care doar contactul nemediat cu umanismul pare sa il fecundeze. Insurgenta postmoderna se nutrea dintr-o calofilie drapata in mantia ludicului – niciodata sedus de imediatul celebritatii (citi dintre contemporanii sai au acceptat sa treaca proba initiatica a unui debut tardiv?), Costache Olareanu oferea, in ultimii ani, imaginea unui scriitor ramas fidel uneltelor sale, neafectate de trecerea anilor si de modificarea radicala a contextului de producere a operei literare. In aceeasi masura ca si prietenii sai, de la Radu Petrescu la Mircea Horia Simionescu si de la Petru Cretia la Tudor Topa, Costache Olareanu a fost un „evazionist“, in acceptiunea pe care Ion Simut o acorda termenului. Un evazionist a carui literatura poate fi citita, de la un capat la celalalt, fara tentatia expurgarii unor fragmente comp
