Cîteodată, după ce stai prea mult timp într-un loc, descoperi că, de fapt, eşti captiv într-o celulă cu zăbrele invizibile, dar care nu te lasă să pleci. Descoperi că visurile tale sînt naive şi utopice. Descoperi că ai putea să evadezi, însă acel dincolo este atît de îndepărtat încît nu merită osteneala de a te tîrî pînă acolo... Atunci, te obişnuieşti cu universul închis, te obişnuieşti cu aceleaşi chipuri întîlnite zilnic şi începi să te resemnezi doar trăind, pur şi simplu...
...Sala de aşteptare a bicicliştilor Dacă mergi pentru prima oară la Rădăuţi, orăşel bucovinean aflat la 42 km de Suceava, observi cu surprindere, încă din tren, că linia ferată trece chiar prin centrul localităţii. Stai aplecat pe fereastra vagonului şi ai ciudata senzaţie că dacă ai întinde mîna ai putea atinge zidurile caselor aflate doar la cîţiva metri în faţa ta.. Apoi, pentru o scurtă vreme, guşti din atmosfera sumbră a cimitirului pe care trenul îl străbate, încetinind parcă dinadins viteza, în semn de respect penrtru cei dispăruţi. După mult timp, dacă încerci să reconstitui fragmente din viaţa oraşului s-ar putea ca experienţa trăită în tren să ţi se pară cea mai demnă de consemnat. Mai cu seamă dacă ai auzit întîmplător povestea sinistră a celor doi miri care treceau cu alai dinspre Primărie spre restaurant şi, cînd să traverseze calea ferată, au zărit trenul care se apropia. Zicîndu-şi că-i mare ghinion "să le taie trenul calea" cei doi, ţinîndu-se de mînă, au pornit-o în fugă peste şine şi, în final, nu calea le-a fost tăiată de tren, ci trupurile lor. Astfel de evenimente par să se întîmple la Rădăuţi o dată la o sută de ani. În rest, totul e paşnic, încremenit, timpul se scurge obositor de lent. Un oraş din care toată lumea pleacă, mai ales tinerii, şi în care nu vine aproape niciodată nimeni. Un oraş care capătă dimensiunile unei insule pierdute în ocean, locuită