Dulapul lui Max Ernst
Frecventa si natura imperfectiunilor si a deciziilor nereflectate tipice pun la indoiala chiar competenta editorului si/ sau a consultantilor sai. Comunicarea dintre editura si designer e, insa, dificila. In editura lipseste de regula partenerul avizat de discutie pentru designer dar abunda cei care stiu mai bine si care sufera frecvent de crize de autoritate; sau cei carora nu le pasa.
Numarul designerilor specializati in macheta editoriala e mic; daca informatia noastra e corecta, nici unul nu traieste numai din asta: un simptom alarmant. Designerii sau machetatorii nu au cum sa se specializeze de vreme ce trebuie sa lucreze si in publicitate si in design corporativ si in ambalaj, si in design industrial, si in conceptie, si in text – ba chiar, eventual, si la locul de munca. Profesionistii fie se preteaza plictisiti la joc din necesitati zilnice, fie ies depasiti si enervati din el. In fine, accesul la ei al editurilor care platesc prost va fi din ce in ce mai limitat: pe masura ce se profesionalizeaza, vor fi tot mai putin dispusi sa faca munca voluntara, fie si la proiecte de prestigiu. Afara de asta, o relatie de colaborare bazata pe gratuitate e nefireasca si creeaza inevitabil probleme. Profesionalizarii, care e, de altfel, o investitie scumpa, i se pun astfel obstacole in plus – un cerc vicios din care, pina acum, iesirea la indemina a fost dezangajarea.
O modesta propunere
De-o vreme, o buna parte din materialul publicitar este de o calitate superioara majoritatii produselor de editura, desi designerii sint uneori aceiasi. Pe de o parte: editurile nu sint dispuse sau in masura sa plateasca atit cit e nevoie; si fie cunostintele celor care se lasa platiti prost sint pe masura remunerarii, fie constiinta profesionala nu e suficient de evoluata pentru a-i determina sa faca bine un lucru
