Este foarte curios si, desigur, jenant, ca romanii au inceput sa-si ignore miturile care ii reprezinta. Vina, aruncata pe agitatiile sociale, pe tranzitia ultimilor zece ani, nu are acoperire. Gasesc o datorie a fiecaruia de a actualiza si propasi (cu o vorba pasoptista) orice mare valoare culturala. De altfel, dupa asta iti poti da seama daca un popor este invingator sau invins.
Generatia noastra a inceput sa scrie in momentul in care exista deja mitul Nichita. Prin urmare, cei care iesiseram sa cucerim lumea cu un brat de metafore, ne-am trezit invatand lectia Nichita Stanescu, fascinati de omul Nichita, ramas un vesnic adolescent, fascinati de miracolul operei. imi amintesc de emotia unei dupa-amieze de vineri, o zi de octombrie a anului 1981, in care l-am vizitat pentru prima oara pe poet; si pe care am numit-o, desigur, emotia Nichita Stanescu. Atunci, impreuna cu prieteni poeti, am descins in apartamentul sau din Piata Amzei, avand tot timpul sentimentul ca-mi este dat privilegiul de a cunoaste pe cel mai mare poet roman de dupa Eminescu, Blaga si Arghezi. Cu privirea-i invaluitoare si zambetul de zeu tanar, Nichita a avut grija sa alunge, in cateva clipe, distanta dintre noi. Era un maestru al dialogului, o uimitoare fabrica de spontaneitati, un sofist intarziat si un saman irezistibil. invata pe oricine cate ceva, desi nu avea aerul s-o faca. Puteai oricand sa inveti de la Nichita generozitatea. Avea multi prieteni. De altfel, cateva mii dintre poemele sale sunt daruri facute prietenilor, de acest truditor cu gandul si cuvantul pe ogoarele limbii romane, patria sa, cum ii placea sa spuna.
De la el generatia noastra a invatat insurgenta limbajului si temeritatea viziunii. Poet al armoniei tragice, rasturnand o traditie, Nichita a impus o traditie. Genial creator de limbaj poetic, toata viata n-a facut decat sa se schimbe in cuvinte, sa fie
