Nu e deloc de mirare: escaladarea verbiajului pamfletar si a voluptatii de a calomnia cit mai gros e doar o tovarasie de drum cu mizofilia (morala) generala, cu tele-vulgaritatea agresiva, prostia coplesitoare, ciocoismul sfidator si violenta desfriului de toate cele. Si nici macar nu stii ce-i mai rau: ca te scuipa, vezi Doamne, polemic, un gazetar de doua vorbe-trei minciuni, sau ca la spital esti tratat ca un vierme, ca o inutilitate deranjanta? La urma urmei, poate ca-i de preferat sa fii calomniat intr-o gazeta, ca fiu de legionar sau homosexual, decit sa-i vezi pe Tociu si Palade, sa-ti gasesti usa tandari si masina zgiriata de pustimea tot mai gratuit-violenta sau sa nu poti intra intr-un magazin din pricina liotei de tigani, cersetori etc. Viata noastra – bube, mucigaiuri si noroi. Nu traim un vis, traim un pamflet.

Adevarul este ca, in ce ma priveste, nu am gasit niciodata placere in argheziana „poetica a uritului“, in baudelairiana „estetica a raului“, in demonia, atit de laudata, a „agatelor negre“ s.a.m.d. Visceralitatea si scatofilia excesiv laudatului geniu pamfletar arghezian, pentru care handicapul fizic al tintei devenea subtextul negru hohotitor al esentei etice, profesionale, religioase si afective, ca si marea voga interbelica a caricaturii pamfletare, a grosolaniei – vadit ori piezis – stipendiate si directionate politic, au hranit, din pacate, nu estetica postbelica, nici macar literarul mahalagesc si pitorescul argotic, ci jandarmeria de partid a Saptaminii lui Eugen Barbu. Poate ca, in interbelic, vorba spurcata a lui Arghezi, N.D. Cocea &Co. facea figura unui capriciu cimpenesc-senzorial al Castelanei sastisite de pufuri, parfumuri si sunete de clavir si ahotnica de-o biciuire de simturi pe toloaca, napraznic si aburos, cu slugi virile. In ceausism insa, pamfletul echipei lui Eugen Barbu era una cu delatiunea josnica, santajul po