Cabinetul doi, ubicuu, plenipotenţiar şi omnipotent, este una dintre cele mai fascinante specii postrevoluţionare uitate în viaţă de istorie. Ca individ, este un personaj prin definiţie complet lipsit de dileme. Ca funcţie, poate fi director adjunct, contabil şef, consilier, assistant manager -, în fine, "mîna dreaptă" a şefului. Gen proxim cu alte specii abundente în România - excesul de oportunism; diferenţa specifică - mentalitatea. Pripăşit pe unde apucă, el are un singur scop: să se ajungă cît mai repede şi cît mai deplin. Pentru aceasta, el nu precupeţeşte nici un efort şi nu se dă în lături de la nici o ticăloşie. El are un inepuizabil arsenal de mojicii pregătite nenuanţat (să ne-nţelegem, cabinetuldoi nu e capabil de nuanţe) pentru tot colegul - în termenii gîndirii lui, tot subalternul. El îşi fabrică un vocabular pe măsura culturii sale; îi va cere şefului pe un ton slugarnic-linguşitor (căruia îi procură tot felul de mai mari ori mai mici satisfacţii) să facă personal temenele către mărunţi trepăduşi ai vremii (la atîta se reduce capacitatea lui de a realiza relaţii publice); va cere subalternilor (era să zic supuşilor!) să rămînă în instituţie după orele de program, deşi nu are nimic a le cere să facă. Cabinetuldoi este foarte ocupat; de aceea, îi cheamă la el în birou zilnic, rînd pe rînd, pe cît mai mulţi dintre angajaţi, pe care însă nu îi va primi de prima dată cînd aceştia se prezintă la chemare; cel puţin o dată le va spune: nu acuma, peste cinci minute - după ce tocmai i-a chemat. Clişeele de vorbire ale cabinetdoi-ului reflectă clişeele lui de gîndire; inevitabil limitat, va încerca să îşi creeze în instituţie (speculînd caracterele pe care le detectează ca semănîndu-i) ceea ce el numeşte omul meu (adică,

un executant docil, timid şi fără personalitate); iar pe invitaţi îi va ruga să servească fursecurile de pe masă. Cabinetuldoi nu