Desigur, şi distracţiile au un pronunţat caracter istoric. Într-un fel se distrau oamenii secolului al XIX-lea şi într-altul cei din veacul pe care tocmai l-am părăsit. Mă gîndesc adesea la melomanii secolului al XIX-lea şi chiar ai veacului XX. Ei nu puteau decît să frecventeze sălile de concert (şi cît de tîrziu s-au întemeiat ele la noi!) sau, cînd le lipseau şi acestea, se aciuiau în saloanele boiereşti unde "se făcea muzică" sau, ştiind ei înşişi să cînte la un instrument, organizau mici orchestre (de regulă de cameră) şi interpretau partituri alese din patrimoniul muzical. Călătorii străini prin Principatele Dunărene au relatat despre astfel de reuniuni intime ale unor melomani români cîntînd sau audiind muzică. Chiar mai tîrziu, la începuturile veacului de care ne-am despărţit şi chiar mai tîrziu, cînd a apărut gramofonul, a fost o efectivă revoluţie în posibilitatea melomanilor de a se distra. Cu discurile de ebonită şi greoaia cutie cu pîlnie care era, atunci, gramofonul, învîrteau din manivelă pînă oboseau, pentru a asculta o simfonie sau o bucată vocală. Şi, încă, era privilegiul celor mai înstăriţi această distracţie superioară. Apoi a apărut pik-upul electric, gramofoanele fiind exilate în pod, şi melomanii se distrau - spiritual, cum altfel? - mai lesnicios, delectîndu-se. Cînd privesc, astăzi, la mijloacele moderne, electronice, de delectare în ale muzicii, şi gîndindu-mă la cei dinaintea noastră, mă încearcă acut un melancolic regret, căinîndu-i amar. Doar timp să fie! Pentru că, altfel, totul îi stă la îndemînă melomanului. Şi cunosc contemporani distinşi ai noştri cu discoteci bine garnisite încît pot asculta aceeaşi bucată în diverse interpretări (orchestre, dirijor, solişti), ştiind să distingă expert deosebirile. Alţii trăiesc bucurii distractive în muzica uşoară contemporană, înregistrată pe discuri dintre cele mai sofisticate. Să nu avem