Eseistii francezi din ultimii 10-20 de ani – sa-i numim aici pe cei mai cunoscuti: Luc Ferry, Alain Finkielkraut, Pascal Bruckner, Clément Rosset, Guy Scarpetta, BHL, André Glucksmann, dar si altii, pentru care eticheta nu convine intru totul – au doua modele, de viziune si de scriitura deopotriva: unul ar fi preopinentul de-o viata al lui Sartre, Raymond Aron, iar celalalt, Jean Baudrillard. Unul este asadar liberal, de moda kantiana, criticista, iar discipolul sau cel mai valoros este probabil Luc Ferry. Al doilea e stingist, urmat, cu devieri, de Pascal Bruckner si, partial, de Alain Finkielkraut. Scarpetta, Rosset si Glucksmann ii mostenesc pe ambii, dar nu numai pe ei. BHL, singur, poate, tinjeste dupa „secolul lui Sartre“ in care vointa de a spune totul avea intiietate asupra pertinentei expunerii. Toti acesti eseisti enumerati mai sus, si altii inca, mostenesc cite ceva de la „intelectualul“ francez, sint niste post- sau anti-intelectuali pentru care „recursul la universalitate“ s-a emancipat de sub tutela obligatiei activismului politic si ideologic. Ei nu mai sint „intelectuali“, fie in varianta grandios-sartriana sau in cea circumstantial-foucauldiana. Ajuns pe patul de moarte, si cu limba de moarte, „intelectualul“ francez de azi isi recompune genealogia privind prin termopan la o societate care pare sa se descurce foarte bine si fara Dumnezeu, dar si fara el, „intelectualul“ (vezi doliul in care s-a invesmintat cultura franceza la moartea lui, cartile lui Michel Winock).

Ce au atunci in comun, sa spunem, un Sartre si Pascal Bruckner sau, chiar mai recent, un Bourdieu si acelasi Pascal Bruckner? Raspunsul rezida in rolul social pe care si-l aroga prin ceea ce scriu. Cum necum, ca e vorba de Sartre sau de Bruckner, (anti-)„intelectualul“ francez vrea sa problematizeze trasaturile considerate de el esentiale ale existentei individului si societatii car