Primul război mondial era pe sfîrşite, cîteva milioane de oameni muriseră de o parte şi de alta a frontului. Unii aveau să moară chiar în ultimele ore ale marii încleştări, ceea ce arată că destinul ştie să fie crud, cînd vrea. Dar şi generos, după cum se va vedea. Fără să intrăm în detalii de istorie militară, să spunem totuşi că militarii începuseră să înţeleagă că Marele Război* îşi trăieşte ultimele clipe. Şi că nemţii o vor lua pe coajă. Printre aceştia, şi soldatul englez Henry Tandey, din Regimentul Ducelui de Wellington. Dar, cu tot optimismul său, în septembrie 1918, regimentul a fost angajat în bătălia de la Marcoing, pe teritoriul Franţei, unde Tandey s-a descurcat binişor, drept care a şi primit Crucea Victoriei pentru bravură. Mai avea şi altele, tînărul în vîrstă de 27 de ani era un ostaş destoinic, aşa că a acceptat faptul că, în pragul finalului, aliaţii şi germanii erau din nou angajaţi în lupta directă, la baionetă. Momentul interesant a survenit spre finalul bătăliei. Soldatul Tandey s-a trezit în faţă cu un soldat german rănit, care se tîra drept către el. Pentru o secundă au încremenit amîndoi, şi-au amintit apoi că războiul e război. Tandey a fost mai rapid şi în timp ce neamţul încerca să-şi recupereze puşca pe care o trăgea după el, englezul îl ţintea deja cu grijă. "L-am luat la ochi, mărturisea ulterior Tandey, dar n-am putut să împuşc un om rănit. M-am gîndit niţel şi i-am făcut semn să treacă mai departe". Neamţul a-nghiţit umilinţa şi s-a tîrît mai departe spre ai lui. Nu numai că el, un teuton, fusese la mila unui englez, dar acela mai era şi de grad inferior! Căci, am uitat să spun, neamţul era caporal. Îl chema Adolf Hitler. Era şi un om de viitor. Şi, în plus, un om cu memorie bună. Deşi, fie vorba între noi, nu-ţi trebuie o memorie extraordinară ca să-ţi aduci aminte momentul cînd ai privit moartea în ochi. Aşa că, odată ajuns