Datarea peretelui de aedicula de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa este destul de dificila, dar inclinam, totusi, a-l plasa in veacul al III-lea d.Hr., poate chiar la inceputul acestui secol. Spre aceasta incadrare cronologica converg, in primul rind, doi factori: schematismul accentuat al scenei figurate, caracteristic, de obicei, artei provinciale romane din perioada respectiva si contextul arheologic privind citeva piese componente ale incintei sepulcrale din valea piriului Drascov. Aceste monumente par a fi contemporane cu peretele de edicula descris, mai ales ca – dupa cum vom explica in cele ce urmeaza –, s-ar putea gasi o explicatie logica intre aceasta piesa si mormintul femeii (din caramida), amintit mai sus. Nu putem trece, in acest sens, peste semnificatia faptului ca in imediata apropiere a gropii sepulcrale s-au descoperit, in dezordine, ramasitele unui copil de virsta foarte frageda, care, fie ca a fost pus alaturi de mama sa in mormintul de caramida si apoi aruncat afara de profanatori, fie ca si-a gasit, alaturi, odihna de veci intr-un simplu giulgiu, direct in pamint. Si tocmai aceasta coincidenta ne determina a considera ca scena figurata a peretelui de edicula, reprezentind mama cu pruncul, ar sta in directa legatura cu resturile umane gasite in incinta funebra din Valea Drascovului. De asemenea, mai conchidem – exemplul dat fiind, credem, elocvent – ca unele monumente funerare romane, prin figuratiile lor antropomorfe, sint strins corelate cu reprezentarea defunctilor, cu scene din viata reala cotidiana, iconografia nefiind in aceste cazuri doar simbolica si idealizata. Oricum, interesanta corelatie intre scheletele umane si reprezentarea de pe peretele de edicula confera faptului in sine o impresionanta unicitate.
Cit priveste apartenenta etnica a mormintului si, implicit, a monumentului sepulcral (daca cele doua elemente sint dependent
