•De cativa ani, un tanar isi castiga existenta disecand cadavre •Pe Cristi Popa, omul care traieste printre morti, nimic nu-l mai impresioneaza
Sacralitatea mortii isi pierde rezonantele sale mistice si religioase, cel mai adesea, intr-o morga. Aici ea nu mai are nimic solemn Si insasi sensul i se pierde in locul in care, cadavrele despuiate, intinse aiurea pe jos sau pe mesele de piatra, nu mai au nimic uman; niste papusi de ceara care nu amintesc cu nici un chip, oricat efort ai face, de oamenii care au fost vii odata, au plans, au ras si au crezut, poate, ca clipa mortii este prea departe de ei. Fetele mortilor nu mai exprima acum nimic, nici macar nu mai au acea aura care le da o oarecare frumusete, atunci cand sunt intinse pe catafalc, intr-o biserica. Sunt diforme, aspre, impietrite si moartea este suprinsa in cea mai jalnica ipostaza a sa.
Cuvantul "morga", asociat de obicei cu imaginile din filmele horror, cu cadavre ambulante, mumii si vampiri, are o proiectie aproape fantastica in imaginatia celor care il pronunta. Ca sa pasesti pe "taramul mortii" iti trebuie insa un mare curaj. Firile slabe, cu siguranta nu vor intra, nici macar pentru a-si potoli curiozitatea, intr-un astfel de loc. Morga de la Spitalul "Sf. Spiridon" are o corespondenta afectiva socanta. Realitatea este aici copia fidela a imaginatiei. Iarna, inghitita in noianul alb, cladirea zace ca o pata lipicioasa de ulei, complotand parca, in nemiscare, revolta mortilor. Vara, cladirea isi arunca respiratia fetida a mortii dincolo de strada. Lugubra, galbena si ea ca un mort, de parca s-ar fi produs o simbioza ciudata intre ziduri si corpurile inerte, morga se sufoca exaland prin usile deschise o olfactie putrefacta. La etaj, locul in care nu se vede niciodata chipul vreunui om, pare ca se intampla lucruri stranii, macabre. In lumina incandescenta a zilei, de dupa ferestr
