Vorbind despre copilăria ei, în Uniunea Sovietică a anilor '70, una dintre persoanele intervievate în documentarul People's Century (Discovery) - episodul 1989. Puterea poporului, despre prăbuşirea dictaturilor din Europa de Est - îşi aminteşte cum credea în tot ceea ce i se arăta la televizor: paradisul socialist, tot numai construcţii grandioase, oameni fericiţi, planuri depăşite, izbînzi peste izbînzi. Mai credea cu fervoare în partid şi în conducătorul-tătuc-Dumnezeu care poate vedea oricînd ce se întîmplă în orice casă. Mai credea că musicalul Oliver!, un mare succes şi în URSS, este o descriere realistă, la zi, a condiţiilor în care trăiesc sute de mii de copii occidentali şi, plîngînd pentru sărmanul Oliver Twist, plîngea de fapt pentru toţi copiii care n-au avut norocul să se nască în ţara ei. Stîrnit de evocarea ei, încerc să-mi sortez amintirile de telespectator din primii mei unsprezece ani (m-am născut în 1978). Nu mai am decît impresii şterse despre spectacolele omagiale, cîntările României şi vizitele de lucru pe care le-am văzut. (Vocile acelea din off, cu inflexiunile lor sărbătoreşti: îmi închipuiam cuvintele căzînd din gura crainicului ca o ploaie de confetti.) Să fi crezut şi eu la un moment dat în toate înfăptuirile glorioase despre care se vorbea mereu la televizor? Nu ştiu, poate că da. Să mi se umflat pieptul de mîndrie şi de recunoştinţă că trăiesc într-o astfel de ţară, că am parte de astfel de conducători? Nu, nu cred că mă gîndeam la asta, ţara şi conducătorii contau mult mai puţin decît cele 15 minute de desene animate (reduse apoi la zece şi apoi din nou reduse) la care aveam dreptul în week-end: Gala desenului animat, rubrică redactată de Viorica Bucur: acest nume (un prieten mi-a spus mai tîrziu că e primul nume pe care a învăţat să-l citească) era mult mai important. Să mi se fi umplut şi mie ochii de lacrimi la gîndul că, în t