Cu excepţia celor direct responsabili, nimeni nu s-a grăbit să condamne intransigenţa premierului John Howard, care a folosit armata pentru a împiedica acostarea într-un port australian a vasului Tampa, cu refugiaţi la bord. În conformitate cu dreptul mării, romanticul căpitan norvegian i-a salvat pe cei 438 de refugiaţi, în cea mai mare parte afgani, de pe un vas indonezian gata să se scufunde. Timp de zece zile, cît a durat prima parte a crizei, autorităţile australiene, dorind să evite comparaţia cu vasele emigranţilor evrei din timpul celui de al doilea război mondial, au furnizat hrană şi un elementar ajutor medical, dar au refuzat cu înverşunare accesul refugiaţilor pe teritoriu, interpretînd legile de pe mare şi de pe uscat într-un sens convenabil atitudinii lor. Crucea Roşie şi organizaţiile neguvernamentale s-au indignat, dar guvernele, în majoritatea lor, s-au făcut că nu observă. Două dintre ele, cele de la capetele Canalului Mînecii, erau ocupate cu discuţii neprietenoase despre politicile faţă de imigranţii ilegali, care îşi riscă viaţa dovedind o uimitoare inventivitate pentru a ajunge în Anglia, unde pot conta pe o atitudine mai binevoitoare decît în Franţa. În răspăr cu prevederile Convenţiei de la Geneva, din 1951, care reglementa problema refugiaţilor politici, slujind drept armă împotriva lagărului comunist, ţările bogate se străduiesc acum să se apere printr-un sistem de milioanele de săraci, oaspeţi nepoftiţi la un banchet unde gazdele sînt decise să fie mai vigilente. Piaţa muncii se resimte de pe urma afluxului de mînă de lucru ieftină, iar toleranţa faţă de străini a început să se exprime şi în ţările civilizate prin incendii şi violenţă. Partizanii măsurilor ferme din ţările bogate susţin că reglementările şi facilităţile pentru imigranţi erau gîndite pentru persecutaţii politic şi nu pentru cei ahtiaţi după cîştig. Ceea ce-i uneşte p