Televiziunea Română (nu spun un lucru original) este din ce în ce mai dominată de agenda de lucru a televiziunilor comerciale. Preferă adică să se înscrie în prost înţeleasa goană după audienţă, ratinguri şi shares. Reportajele şi anchetele despre lumea în care trăim au fost înlocuite încetişor cu programe lacrimogene, seriale obscure şi discuţii în gol. Mai îndepărtate de centru, televiziunile teritoriale au mai preluat din această sarcină, nu arareori cu fineţe. TVR2 este tot mai sigură pe mişcările sale, dar nişa ei este alta. Uneori cultura mai are nevoie şi de realitate. Pentru România 1, România pare să fie pe planul doi. Dar nu întotdeauna. Poate că e vorba de un calcul abil - programele obişnuite sînt atît de şterse tocmai ca să evidenţieze forţa altor programe, rătăcite, numai realizatorii lor ştiu cum, pe ecranele pe care ar trebui să se simtă ca acasă. Un astfel de cîştigător la bursa timpului este "Profesioniştii", altul - "Memorialul Durerii". Durează de 10 ani, a întrunit 100 de episoade şi are tenacitatea să disece o istorie despre care multora nu le place nici să vorbească, nici să asculte. Dar istorie. Doar cine trăieşte în România poate înţelege ce eforturi va fi făcut Lucia Hossu-Longin ca să nu fie suspendat, ce presiuni politice va fi avut de înfruntat, ce intuiţie şi ce rigoare detectivistică a trebuit să desfăşoare ca să găsească (uneori pentru ultima oară) victimele. Eroii cu medalii de abur. Şi cîtă perseverenţă. Ca o Vitorie Lipan, plecată să dea de urmele bărbaţilor acestui neam, dispăruţi în văgăuni şi celule mizere, Lucia Hossu-Longin nu s-a oprit din drum pînă cînd nu a ajuns la capătul fiecărui caz. Sau destin. Sau dosar. Poate că şi asta e o morală a acestui film incredibil - nu ca "un om egal un om" cum enunţa Brecht, ci ca "un om egal un dosar". Cu o sentinţă. Că un om poate fi scos din ordinea umanului şi împins înapoi în pră