Ultima mea aventură sufletească e atît de rezonabilă încît, dezvăluind-o, aş putea fi acuzat de ostentaţie - de o anume ostentaţie, acest adverb anume avînd azi o vogă extraordinară în efortul general de a nu se spune nimic precis; nu văd însă de ce aş ţine seamă de acest risc, inerent într-o dictatură a scandalului, ca a noastră, în care oricum tot ce-i rezonabil nu e senzaţional şi, deci, nu contează, adică nu e de pus în prima pagină, pe 6 coloane; aventura mea nu tînjeşte la o asemenea consacrare, dar ţine totuşi să fie înregistrată. Cine ştie, poate se schimbă timpurile şi peste 200 de ani - vorba lui Cehov... - în pustietatea creată de "bombele" gazetelor, va însemna ceva; de mult nu mă mai jenez să fiu un oportunist pe termen lung. Pînă atunci, accept, cu plăcere, să fiu insignifiant, ba chiar inutil, de nu imbecil. Aventura mea - teoretic vorbind - porneşte de la o satisfacere a egoismului raţional; nu vreau să intru în amănunte - s-a ajuns ca şi amănuntele să plictisească, tocmai ele! - cred că ar fi de ajuns să explic că egoismul m-a îndemnat rezonabil şi presant să-l caut pe un confrate complet necunoscut pentru a-l felicita, după ce i-am citit, la cîteva luni distanţă, în România literară, două fragmente din cartea la care lucrează; nu voi da nici titlul, nici numele prozatorului - ar fi o diversiune spre publicitar, singura după care se salivează. A nu se conta pe mine. Ceea ce mă captivase la lectură era nu numai stilul - clasic, încheiat la toţi nasturii frazei, vetust în eleganţa sa sobră - dar şi un tezism afirmat fără frică pe vremea noastră de dictat a cît-mai-vagului, a cît-mai-ascunsului, cu care, fireşte, s-au produs cîteva capodopere, căci altfel cum, de unde canonul? Tezismul (oribil termen, recunosc, dar n-am altul...) acestui domn era însă 1) natural povestitorului; 2) potrivit ca subiect şi predicat; 3) subtil în idee; 4) nonconformi