Deşi evident legat de religia noastră, şi, de fapt, strămoşul atotputernicului Santa Claus, Moş Nicolae nu are nici pe departe aura lui Moş Crăciun. Nici măcar legendele din care Nicolae ieşea, evident, pozitiv, împărţind daruri săracilor, iar Crăciun - negativ (tăindu-i mîinile Crăciunesei, soţia sa, pentru că a adăpostit-o pe Maica Domnului şi a ajutat-o să nască) nu par să fi contat în vreun fel. Puţini mai ştiu că Santa Claus se trage din Saint Nicholas, pe binecunoscutul curs al prescurtărilor. Numai la noi, în Balcani, Moş Nicolae a rămas drept dublul mai puţin reprezentativ al lui Moş Crăciun. Un alter ego, sau un predecesor mai timid, şi mai puţin spectaculos, pentru că nu se arată în carne şi oase, lasă doar, discret, cadourile în pantofi. Desigur că şi Moş Crăciun, alias Santa Claus, în variantă americană, nu se arată, pune numai cadourile în ciorapul atîrnat de şemineu. Dar, totuşi, îşi regizează o intrare spectaculoasă, pe care o poţi prinde dacă eşti mai vigilent: cu efecte speciale (sania coborînd din cer), cu muzică (sunet de clopoţei) şi spirit comercial (cadourile). În varianta neaoşă, Moş Crăciun este mai vizibil. Nu numai în reprezentările lui din magazine, ci în carne şi oase, în casele sau instituţiile noastre, închiriat de la o agenţie sau alta, un membru al familiei sau un prieten. Poate ca o reminiscenţă a instituţionalizatului Moş Gerilă, cu care ne-am întîlnit cu toţii la "serviciul" părinţilor, amestecat cu moşul occidental de supermarket, care, în spaţii publice, se arată fără atîtea precauţii. Dar să ne întoarcem la Moş Nicolae, sau Niculiţă, cum îi spunea, pe vremuri, tatăl meu, încercînd să-l demitizeze parţial; sau pur şi simplu să-l umanizeze sau să-l facă mai credibil, atunci cînd povestea cum a fost

cu el la o băută sau că acelaşi moş era un pic ramolit. Bucureştenii iubesc agitaţia de sărbătoare: în ajunul lui 6 dece