Săptămîna trecută, la Muzeul Ţăranului Român, a fost lansat volumul Roma, caput mundi, editat de Humanitas. E dialogul între Horia Bernea şi Teodor Baconsky, plimbîndu-se prin Roma, mai ales cea a primului mileniu creştin. Teodor Baconsky a avut splendida idee de a consemna comentariul pictorului, de a-l stimula, de a-l însoţi din unghiul propriilor lui competenţe. Textul e el însuşi în dialog cu imaginile lui Horia Bernea: imaginile oraşului, aşa cum sînt decupate de ochiul său, alături de şi înrudite cu imagini ale picturilor sale. A rezultat un "obiect" fastuos, vizual şi intelectual, un "document" al atitudinii, al tipului de cercetare şi de creativitate proprii lui Horia Bernea. Despre carte, dar mai ales despre prietenul lor au vorbit Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, din al cărui cuvînt publicăm aici prima parte. (A. M.)

Nu am reuşit de la 4 decembrie anul trecut pînă acum să scriu nimic şi să spun nimic despre Horia Bernea. Nu pot interioriza această postură comemorativă faţă de el, care a fost un prieten şi un om foarte apropiat. Nu e vorba despre o reacţie sentimentală, de tipul "nu pot să cred că nu mai e". Dar, pur şi simplu lui Horia Bernea nu i se potriveşte postura de "mare absent", solemnitatea plină de cearcăne, gravitatea abuzivă. Nu i se potrivesc pentru că el era şi este un mare prezent, un om a cărui prezenţă avea o vigoare şi un firesc care, în mod ciudat, contaminează şi moartea lui: şi ea are un fel de vigoare şi un fel de firesc pe care cei apropiaţi le resimt ca atare. Chiar în cartea pe care a făcut-o împreună cu Teodor Baconsky, el spune la un moment dat că există o bucurie de a vedea lucrurile sub aspectul perisabilităţii lor: să te bucuri că lucrurile trec, că se depăşesc, se transformă, se înnoiesc, se transfigurează. Or, pot să mi-l imaginez comentînd fără patos propria lui experienţă postumă. Dacă mi-e aşa greu să mă pun