Putini sint cei care nu regreta vremurile cind lucrau la stat. Daca nu pentru banii cistigati, atunci pentru atmosfera lipsita de griji. Zicala "Timpul trece, leafa merge, noi cu drag chiulim" era pe buzele tuturor. Cititi mai jos despre modul cum s-au adaptat oameni din generatii diferite muncii la patron sau pe cont propriu Nu putini sint aceia care regreta vremurile in care un loc de munca era asigurat fiecaruia, din grija statului. Cum si cit se lucra era o problema lasata la voia oamenilor muncii, atent monitorizati de zicala: "Timpul trece, leafa merge, noi cu drag chiulim". Putine erau intreprinderile in care "se punea osul la treaba". Astazi, cei care nu au reusit sa scape de nostalgia serviciului la stat, fie ingroasa rindurile solicitantilor venitului minim garantat, fie muncesc pe unde apuca si se intreaba de ce vecinul, care lucreaza tot atitea ore ca el, cistiga de trei ori mai mult. Raspunsul vine de la cei care au reusit sa se adapteze economiei de piata, unde "puterea de munca" este unica avere pentru cei mai multi dintre oameni. "Asteptam tura de noapte ca sa dorm in culcusul improvizat in laborator" Marius Popa are 37 de ani si a lucrat in perioada 1986-1990 la Combinatul de Fibre Sintetice, pe post de laborant in cadrul departamentului "Cercetare". El a absolvit liceul de chimie, iar postul l-a obtinut, bineinteles, printr-o relatie. Lucra in ture, preferind tura de noapte, cind efectiv mergea la serviciu doar pentru a semna condica si a se odihni, in liniste, in culcusul improvizat chiar in laborator. Analizele pe care trebuia sa le faca fiecaruia dintre produsele fabricii erau rutina pura, pentru ca oricum nimeni nu le baga in seama, sau sa le verifice macar. "Fiecare isi aducea aportul la bunul mers al fabricii dupa cum credea de cuviinta. Productia, dar si salariile mergeau bine. Colectivul era unit si chiar mi-e dor de fostii colegi. Din punct