Nu din dorinţa de a strica buna dispoziţie a petrecăreţilor - ingrată postură! - am iniţiat discuţia despre euroscepticism, ci observînd că petrecerea nu e prea veselă: cei care au venit mai devreme la Bruxelles se privesc cu suspiciune şi se bănuiesc de trădări (cuplul franco-german se desface, cuplul germano-britanic îşi face ochi dulci, laburistul britanic Blair are surprinzătoare opţiuni comune cu liderii de dreapta, italianul Berlusconi şi spaniolul Aznar). Şi în timp ce unii se distrează, alţii muncesc: sub preşedinţia lui Valéry Giscard D'Estaing, o comisie pregăteşte elaborarea normelor constituţionale (chiar dacă nu vor fi o Constituţie) ale Uniunii extinse. Oricare vor fi formulările este limpede că deciziile nu vor mai putea fi luate prin consens. Vor conta cei mulţi sau cei puternici? Poziţia Statelor Unite în evenimentele vieţii internaţionale este din ce în ce mai contestată de partenerii europeni din NATO - cu excepţia Turciei, membri ai UE - şi se pune tot mai intens problema dacă există o atitudine comună europeană faţă de violenţa din lume şi, în eventualitatea că există, cum trebuie să fie forţa militară aptă să o impună. O să coste mult? Unii factori de decizie cred că moneda unică - euro - este vestitorul integrării politice. Dar dacă este doar limita de sus a disponibilităţii unor ţări suverane de a adopta politici comune?

Dorinţa fierbinte a ţărilor candidate de a fi acolo unde e belşug şi democraţie, alături de cei care ştiu reţeta combinaţiei este mereu răcorită de cifre, de pretenţia că înainte de a cere solidaritatea celorlalţi trebuie să dovedeşti că şi singur eşti capabil de ceva. Se invocă precedentul Spaniei şi Portugaliei: au decolat economic după ce au fost acceptate în Uniune. Există diferenţe între un automobil care stă pentru că nu are benzină şi o grămadă de piese care ar putea deveni automobil. Dar dacă oamenii nu vo