dialog cu Gabriela OMĂT, editor, filolog În lumea activiştilor de partid, trimiterea cuiva înapoi la profesia de bază, la "munca de jos", cum era numită, reprezenta o sancţiune foarte gravă. Curioasă optică pentru un regim care pretindea că preţuieşte munca şi orice îndeletnicire cinstită, fie ea cît de modestă. Atunci cînd cineva era astfel pedepsit, profesia şi cariera - noţiuni întrucîtva asemănătoare ca sens - intrau într-un dureros conflict: adesea, cel care ocupase multă vreme posturi de notorietate în plan social n-avea vreo meserie la care să se întoarcă. Felul în care sînt privite meseriile şi carierele zilei de azi ne-ar fi de netăgăduit folos dacă vrem să înţelegem ceva din ritmul timpului nostru. Tranziţia oferă suficiente exemple: o carieră nu mai ţine de durata cuiva într-o meserie sau într-un post, ci de mobilitate, de însuşirea cîtorva profesii, de practicarea unor îndeletniciri deprinse din mers. Dacă am judeca unele efecte ale acestei situaţii, observăm că de la cariera care echivala cu inerţia la cariera ca suită de improvizaţii, deosebirea nu e mare. Temeinicia - ca profesie nespectaculoasă - este deocamdată în suferinţă. De ce?

A lăsa ceva în urma ta Stimată doamnă Gabriela Omăt, cum aţi defini o carieră: ca pe un semn de vocaţie, ca pe ceva planificat cu exactitate, ca un triumf al hărniciei? Aşa cum o înţeleg eu, o carieră lasă ceva în urmă, construieşte ceva. Pune un sigiliu al personalităţii, devine un reper. Fac o diferenţă între un bun profesionist/meseriaş şi cineva cu o carieră ce presupune prestigiu. Cred că, în acest ultim caz, vocaţia pune un accent existenţial. Dacă are o vocaţie, un om se poate remarca într-o sumedenie de profesii, dar pe toate le face la un alt standard decît media, pune pe ele o amprentă anumită. Sînteţi implicată de mai mulţi ani într-un proiect de anvergură - publicarea agendelor literare ale lui E. L