Ştefan Aug. Doinaş se numără printre rarii poeţi cărturari din literatura noastră, precum Eminescu, Pillat sau Philippide, a căror contribuţie multiplă se cuvine reţinută. Am spus intenţionat cărturari şi nu critici: nu doar fiindcă primul termen acoperă mai bine realitatea, dar şi fiindcă, mărturisesc, împărtăşesc "prejudecata" maioresciană cu privire la poeţii critici pe care o inevitabilă subiectivitate îi împiedică să înţeleagă alte moduri lirice decît al lor. Există, desigur, şi cazul invers, al criticilor poeţi (numeroşi, ei, de la Călinescu la Grigurcu), totdeauna onorabili, niciodată fundamentali. Doinaş nu aparţine, propriu vorbind, nici uneia dintre aceste două clase. Ca şi Pillat ori alţii, a făcut, dacă a făcut, critică literară oarecum sporadic şi fără pretenţii, pe un ton cel mai adesea cordial, căci a scris aproape exclusiv despre prieteni literari. Ceea ce s-a impus însă din proza lui teoretică sînt eseurile, pe teme diferite, şi cu un anumit grad de generalitate, culturale, filosofice, literare ori politice. Operă de cărturar, cum spuneam.

De altfel, şi poezia lui Doinaş, ca şi a altora dintre "cerchiştii" sibieni de acum o jumătate de veac, poartă pecetea cărţii. Mai spontan, evident, decît Ion Negoiţescu (critic poet, acesta), şi, fără îndoială, poet în toată puterea cuvîntului, Doinaş n-a crezut niciodată că poezia este absolut naturală, dar nici nu s-a lăsat sedus de sirenele livrescului. S-a legat, ca Ulise, de catarg, ca să le asculte în linişte vocile. De la splendidele balade din anii '40, care renovau un gen vechi, tocmai cînd expansiunea modernistă păruse a-l da complet uitării, şi pînă la poeziile recente în formă fixă, ecuatorul operei în versuri a lui Doinaş străbate deopotrivă emoţia şi ideea, viaţa şi cartea. O demarcaţie este imposibilă. Cine ar încerca s-o facă, ar risca să ştirbească atît din bogăţia trăirii, cît şi din