O temă cum e cea de faţă nu intenţionează a epuiza nici toate definiţiile posibile ale contextului, nici nu vrea să-i răpească acestuia aura de mister care ne guvernează viaţa şi încearcă să ne consoleze de eşecuri, de distorsiuni sau de percepţii eronate ale realităţii de azi. Dacă am spune - "tranziţie, numele tău e contextul", n-am fi, poate, departe de adevăr. Fiindcă, de fapt, contextul este mereu o suită de tranziţii, de stări de lucruri diferite şi contradictorii dintr-un anumit moment şi dintr-un anumit spaţiu, un întreg, sumă a fragmentelor care-l compun şi, totodată, ceva mai mult decît atît. Cînd sîntem invitaţi să examinăm o situaţie sau alta ni se atrage atenţia că trebuie să privim împrejurările în context, că nici o judecată limpede asupra realităţii nu se poate emite în afara lui, că scoaterea din context e o soluţie vană şi primejdioasă, fiindcă rupe legăturile dintre lucruri şi ignoră diferenţa. S-ar spune că atunci cînd ne privim în context ne vindecăm de superbie şi unicitate. Dar, de multe ori, căpătăm şi un alibi justificator de compromisuri morale: aşa a fost situaţia, starea de fapt, conjunctura, nefavorabilă cel mai adesea. În acest ultim caz, contextul ne camuflează ca o uniformă de front, sub care ne pierdem individualitatea şi scăpăm de povara răspunderii proprii. De regulă, cînd este rău contextul nu depinde de noi şi n-avem cum să-l influenţăm, iar binele este "ieşire din context", scoaterea

unui fragment din întreg, operaţie totdeauna individuală şi neapărat victorioasă. A ne întreba ce sîntem noi dincolo de conjunctură, de circumstanţe şi predeterminări nu prea ne stă în obicei. Iar astăzi, cînd avem de depăşit numeroase impasuri şi momente de îndoială, găsim că soluţia optimă de redresare ar putea fi un rezultat al însumării contextelor diferite: soluţii bune la toate, luate din trecut, din perioada interbelică, din timpul r