Acum vreo sută de ani, Occidentul trecea prin moda aviaţiei. În Franţa, Anglia sau în Statele Unite, tinerii visători fugeau de la facultate şi, în lipsă de Woodstock şi marijuana, făceau avioane. Unele au zburat, altele i-au omorît pe constructorii lor. Unele au intrat în cartea de istorie, altele au devenit materie primă pentru mitologiile naţionale. Inclusiv a noastră. Sînt mulţi ani de cînd Vuia, Coandă ori Vlaicu sînt citaţi de istoricii noştri, ca şi de nenumăraţi amatori, între întemeietorii aviaţiei mondiale. În acelaşi timp, însă, trebuie să cauţi cu lupa între lucrările străine de istorie aviatică pentru ca să-i descoperi pe ai noştri. De ce? Fireşte, complotul aero-masonic! De fapt, nu există nimic naţional în isprăvile românilor din zorii aviaţiei. Lucrul cel mai important pe care ni-l spune povestea lor nu are legătură nici cu tradiţiile noastre şi nici cu românitatea. Vuia, Coandă şi Vlaicu sînt mai degrabă simboluri ale cosmopolitismului dîmboviţean, ale unei tentative de sincronie cu civilizaţia occidentală. Ei nu s-au apucat de avioane pentru că i-a îndemnat Mioriţa, ci pentru că aşa era moda la Paris. Şi n-au căutat modele în covoarele olteneşti, ci în revistele şi cărţile aduse de acolo. Din nefericire, realizările nu sînt nici ele cine ştie ce. Ca şi în agricultură, raportările sînt cosmetizate. Nici unul dintre avioanele lui Vuia n-a zburat cu adevărat, şi nici n-ar fi putut s-o facă. Avionul testat de el, şi care s-a ridicat un pic de la sol, era tributar ideilor de secol 19, cu o aripă care o imită pe cea de liliac şi aproape nici un fel de suprafeţe de comandă - cu alte cuvinte, nu putea fi cîrmit! Vlaicu s-a dovedit mai inspirat, însă nu neapărat original. Prăbuşirea aparatului său e tratată dogmatic, inclusiv de specialişti, drept un moment de eroism. Distrugerea aparatului şi moartea pilotului nu sînt însă tocmai o carte de vizită pe