Balcica MACIUCA

Balcic

Editura Universalia, Bucuresti, 2001, 160 p., f.p.

Golful cu migdali, mahalaua tatareasca, casele varuite in alb, mahoanele, capela Stella Maris, minaretele, salvarii portocalii strinsi pe gleznele turcoaicelor, cafeneaua lui Mamut, marea potolitoare de patimi si griji, cerul mediteranean, toate incap intr-un cuvint: Balcic.

Autoarea, Balcica Maciuca, scrie un poem, spune o rugaciune, picteaza o pinza cu acest nume: Balcic. Fraze scurte si concise ii construiesc stilul, iar firul narativ se modeleaza parca dupa relieful sinuos al asezarii.

La Balcic se poate ajunge in trei feluri: prin Valea Batovei, pe la Cavarna si pe la Bazargic. Calatoria propusa se doreste a fi insa un excurs spiritual, nu geografic. E vorba de un drum creat de memoria Balcicai. Nu e o carte autobiografica, ea urmarind sa redea doar o parte din istoria acestui oras, oprindu-se la anul 1940, cind Balcicul a ajuns pe harta altei tari.

In 1913, geologul Munteanu Murgoci numeste acest colt „Coasta de Argint“. Tatal autoarei, Octavian Mosescu, mare iubitor de arta, devenit in doua rinduri primar al orasului, deschide aici Universitatea libera, editeaza publicatia culturala Coasta de Argint si initiaza o lege prin care scriitorii, actorii, muzicienii, artistii plastici puteau fi improprietariti gratuit cu locuri pe care sa-si construiasca locuinte.

Regina Maria, botezata de localnici „Sultana“, isi inalta o casa la mare, un adevarat Palat regal, ridica o capela, Stella Maris, si-si construieste un jilt de piatra, cu spatar brincovenesc, pentru clipele de odihna si meditatie.

Scriitorii vin, traiesc o vreme aici, iar apoi scriu despre aceste locuri. Camil Petrescu, Gala Galaction, Mateiu Caragiale, Mihail Sebastian il viziteaza, iar Ion Pillat scrie volumul Balcic, Emanoil Bucuta scrie romanul Maica Domnului de la mare