La Teatrul national de televiziune regizorul Dominic Dembinski a realizat un teleplay cu D-ale Carnavalului, apud Caragiale. Scenariul mixeaza in corpul piesei fragmente din Napasta, aducindu-l in carnaval pe Ion Nebunul. El debiteaza replici ale celebrului personaj care, culmea, se potrivesc, exclamind insistent: „Mi-e foame!“. Apare si in pregeneric, purtind masca expresiva a actorului Constantin Draganescu si prevestind, cu tristetea sa dezabuzata, un alt fel de carnaval. Din aceeasi plamada, Iordache, calfa lui Nae Girimea, e si el un mic filozof, unul care se uita in oglinda frizeriei cu priviri intunecate, toropit abulic, zimbind cu subinteles sau incruntindu-se a minie. Regizorul declara ca a facut spectacolul dupa 11 septembrie... pe nerasuflate (in nici o luna), ca, in fine, l-a vazut pe Caragiale inrudit cu contemporanii sai din epoca Gogol si Cehov (cel din schite, mai cu seama). Faptul se vede in primul rind din decor, din atmosfera, care aminteste prea putin de mahalaua neaosa si de mitocanii ei. Spatiul underground (frizeria e intr-un subsol unde Nae coboara filmat de jos in susul unei scari, ca intr-un mormint) e o metafora generoasa (decoruri – Virgil Popa). Decorul kitsch trimite la originea ciocoiasca a protagonistilor. Balul e si el un loc al tenebrelor, al misterelor, modulat in clarobscur. Prin cotloanele acestui labirint sufocat de obiecte cu volumetrii baroce misuna bezmetica lumea cu probleme de „traducere“ a lui Caragiale, personajele care nu gasesc niciodata ce cauta si nu cauta ca sa gaseasca. Pinda generala, frenetica si absurda, pare a fi ratiunea existentei lor intr-un ritual care se-ncheie in acelasi punct („Iar am cistigat“, zice vardistul) si cu aceeasi concluzie: „A murit francul!“. De altfel Iordache (Alexandru Bindea) remarca memorabil aceasta lipsa de noima a existentei, filozofind perplex: „Ce goana nebuna!“.
Nebuna