E straniu sa constati, asa cum mi s-a intimplat cautind prin diverse dictionare si enciclopedii, ca multi poeti importanti ai Greciei moderne s-au nascut in strainatate, in afara granitelor grecesti, uneori in locuri neverosimile: Kavafis in Alexandria (Egipt), Andoniu in Mozambic, Varnalis in Burgas (Bulgaria), Melahrinos si Embirikos in Braila romaneasca, Uranis si Sarantaris in Istanbul (iar Elytis in Creta). Nascut in vechea Smirna (azi Izmir, Turcia), Giorgyos Seferis confirma si el aceasta situatie neobisnuita, care se potriveste de fapt cu toposul cultural despre greci ca neobositi calatori si colonisti ai lumii civilizate si barbare, ca si cu toposul despre poeti ca „outsideri“ ai ordinii date, prestabilite, pionieri vizionari ai unor cosmosuri noi, in emergenta.
Dar Seferis imi pare, mai degraba, ca un fel de straniu arheolog, implicat in dezgroparea unei lumi vechi si armonioase, a unui antic cosmos disparut cu mult timp in urma si totusi inca viu in golfurile si insulele elene, persistent ca o iluzie mai puternica, mai eficace decit orice ratiune strict logica si decit orice concretete constringatoare. Un cosmos antic, mitic, as zice – pastrat intr-un special tarim imaginal, situat „intre lumi“, „intermundic“ – care continua sa existe si astazi, in ciuda prezumtiilor noastre stiintifice si materialiste. Acest tarim sau regn pare sa subziste ca o stare de spirit, inducind un mod ciudat, topit, fluid de a-fi-in-realitate, ca un loc mental al unui genuin stil de viata, mai persistent si mai persuasiv decit orice document material, sau ruina arheologica. Aceasta este, cred, ceea ce marii poeti neo-eleni ai secolului 20 s-au straduit intr-un registru poetic sau altul sa transmita – ca pe o mostenire sacra, cum multi dintre ei chiar declara – restului lumii si mentalitatii ei culturale difuze din ce in ce mai uituce – fie ca e vorba de Kavafis, Sike
