Adesea îmi este teamă că integrarea noastră în Uniunea Europeană va semăna cu integrarea majorităţii locuitorilor din Ferentari în capitală. De bună seamă, nimeni nu contestă faptul că ei sînt bucureşteni, au acces la centrul capitalei, la instituţiile lui administrative şi culturale şi, totuşi, cartierul Ferentari nu are trăsături de capitală, iar pentru majoritatea locuitorilor săi accesul nu devine fapt de viaţă. Ferentari (ca şi Berceni, Colentina şi alte cartiere) reprezintă zone sărace ale Bucureştiului: o combinaţie între sărăcie relativă şi sărăcie extremă. Cei relativ săraci au mijloace de supravieţuire, dar nu se pot dezvolta. Rămîn concetăţenii noştri care reuşesc să se hrănească destul de prost, se încălzesc precar, cumpără haine la mîna a doua, nu îşi înnoiesc ceea ce au în casă, merg la Mall ca la expoziţie, nu au bani să sprijine educaţia copiilor, au servicii cu salarii prost plătite, uneori sigure, alteori sezoniere şi fără asigurări sociale, au pensii mici, numai bune pentru o viaţă dependentă şi jenantă, mai repară cîte o Dacie străveche în parcarea blocului sau în bătătura casei tip vagon, rămasă netencuită de pe vreme bunicilor. Dacă mai fac un CAR, este pentru o nuntă în familie sau fiindcă li s-a stricat definitiv frigiderul, îşi fac concediile la rudele de la ţară unde mai dau şi ei la sapă ca să-şi poată pune o murătură şi îşi pot face două damigene cu vin pentru sărbători. Cei absolut săraci, încadrabili, cum ne spun sociologii, în sărăcia extremă, locuind în "pungi de sărăcie", nu au alte surse de venit decît ajutoarele sociale, milostenia, cerşitul, micul furtişag. Locuiesc în căsuţe de carton sau în cămine dărăpănate de nefamilişti. Gătesc la lampă cu petrol sau pe un godin cu lemne, îşi trimit copiii la şcoală pentru alocaţie şi corn cu lapte (dacă există şcoală la mai puţin de patru kilometri), îi trimit la cerşit sau, în limbaj