În plină dezbatere asupra legilor limbii şi ale Parlamentului, ar putea fi utilă o mică schimbare a punctului de vedere: abandonînd temporar preocuparea pentru cuvintele intrate în română, putem încerca să verificăm şi cum a funcţionat mişcarea în sens opus. Mai exact, ce cuvinte româneşti au intrat, în calitate de "cuvinte străine", în alte limbi şi în alte dicţionare. Acolo unde nu e vorba de un contact direct (ca în cazul bulgarei, al maghiarei etc.), ci de o întîmplătoare preluare pe cale culturală, exemplele sînt desigur cam dezamăgitoare. Am mai citat în această rubrică unii termeni cuprinşi în dicţionarele italieneşti de cuvinte recente din anii '80 - aslavital şi gerovital - , sau de la începutul anilor '90 - conducător şi securitate. în genere, asemenea dicţionare se bazează pe surse jurnalistice, înregistrînd cuvinte folosite mai mult sau mai puţin întîmplător de reporteri, din dorinţa de a produce efecte de pitoresc, de "specific local", sugestii de autenticitate etnografico-turistică.

într-un dicţionar al cuvintelor străine din limba italiană (Dizionario delle parole straniere nella lingua italiana), apărut recent sub coordonarea lui Tullio De Mauro şi Marco Mancini (Garzanti, 2001), cuvintele româneşti înregistrate sînt aromuno, ban, braga, caciula, cot, doina, domn, domnitor, glod, hora, leu, Securitate şi vodă. Li se adaugă, într-o notă, cîteva considerate ca fiind adaptate (diferenţierea e discutabilă, dacă avem în vedere că de o anume adaptare se poate vorbi şi în seria citată, mai ales în cazul lui aromuno): ditroite, mioritico, rumeno, securista, zigaia şi zurcana. într-o scurtă prefaţă, lingvistul De Mauro explică principiile şi sursele selecţiei: "cuvintele străine" sînt cele pe care vorbitorii le percep ca atare şi care au rămas în bună masură neadaptate - din punct de vedere fonetic, grafic şi/sau morfologic. Cele mai multe