Modul de promovare în învăţămîntul superior este o componentă esenţială a politicii culturale. Metodologia promovării traduce opţiunile factorilor de decizie din universităţi şi din ministerul de resort la un anumit moment de timp, dar efectele ei sînt vizibile mult după aceea. Iată procedura de la noi în ştiinţele exacte. Desigur, cunosc cel mai bine sistemul din domeniul meu, matematica, dar se poate admite că acesta e cazul generic, variaţiile fiind relativ nesemnificative în celelalte domenii. S-ar putea crede că aici lucrurile sînt simple, rezultatele uşor cuantificabile şi valoarea, ca şi non-valoarea, lesne recognoscibile. Ei bine, nu. Două sînt criteriile mari avute în vedere în mediul universitar: activitatea de cercetare şi cea didactică. Fiecare este măsurată. Doctoratul este obligatoriu pentru depăşirea poziţiei de asistent, se acordă un anumit punctaj pentru cursurile şi monografiile publicate, pentru lucrările de cercetare din reviste sau volume ale unor conferinţe, pentru citările acumulate, se punctează cursurile şi seminariile ţinute. Punctajul acordat articolelor de cercetare e funcţie de calitatea revistelor care le-au acceptat; asta presupune o ierarhizare prealabilă a revistelor (după criterii discutabile, dar adoptate de mai toată comunitatea ştiinţifică, nu numai de la noi). Accentul este pus pe activitatea de cercetare, nu pe talentul pedagogic: se consideră că, la acest nivel, studentul conştient poate învăţa şi de la un profesor cu mai puţine calităţi pedagogice. Metoda e, în principiu, corectă: trebuie cumva cuantificată activitatea cuiva pentru a o compara cu a altuia. Necazul e că la baza adoptării acestei metode a stat, şi stă încă, o mai mult sau mai puţin difuză "prezumţie de vinovăţie". Care, din nenorocire, e perfect motivată. Cel mai simplu şi normal ar fi ca o comisie de specialişti (nu neapărat din România) să analizeze dos