O ştim, viaţa de zi cu zi ne-o demonstrează, o vedetă nu este întotdeauna o personalitate şi, invers, o personalitate nu este în mod obligatoriu o vedetă. Recent, la sfârşitul lunii decembrie, în zilele premergătoare sărbătorilor de iarnă, am avut prilejul de a observa îndeaproape faptul că soprana Angela Gheorghiu este în egală măsură o personalitate artistică de importantă consistenţă şi o vedetă care cunoaşte regulile etalării potrivite în spaţiul cel mare al vieţii publice. Plăcută în vis-a-vis-uri, tânără şi frumoasă - frumuseţea naturală a prezenţei ei în proximităţile publice este mai agreabilă ...chiar decât cea creată pentru scenă sau ecran - Angela Gheorghiu "potopeşte" literalmente spaţiul în care apare.

A fost prezentă în ţară pentru câteva zile cu prilejul lansării bucureştene a filmului Tosca, o producţie multinaţională şi prioritar franceză; a fost prezentă la Bucureşti graţie invitaţiei lansate şi susţinute de Institutul Francez.

Scrisă pe un libret ce are la bază piesa lui Viectorien Sardou, opera lui Puccini - mult mai cunoscută decât piesa de teatru - a beneficiat de nenumărate ecranizări. Cu decenii în urmă - nu menţionez câte anume, la Bucureşti, la Cinematograful Scala, ecranizarea operei pucciniene a fost oferită publicului nostru odată cu introducerea la noi a formulei tehnice a proiecţiei în cinemascop.

Pe cât de original, pe atât de inegal - dintr-un punct de vedere ce priveşte conexiunile situaţiilor dramatice şi chiar din punct de vedere cinematografic, filmul lui Benoit Jacquot se sprijină pe marea performanţă a celor trei protagonişti ce evoluează în rolurile principale, anume soprana Angela Gheorghiu, tenorul Roberto Alagna, basul Ruggero Raimondi. La o vârstă relativ avansată Raimondi etalează şi astăzi o exemplară experienţă ce reuneşte practica scenică şi cântul inteligent cultivat, iar aceasta în