“Certitudinile mele sunt ciuruite de îndoieli ca nişte haine mâncate de molii ”
ALEX. ŞTEFĂNESCU: În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 vă aflaţi, împreună cu Valeriu Cristea, cu Gabriel Dimisianu şi cu mine, alături de sute de mii de alţi oameni, în faţa sediului CC al PCR. L-aţi văzut, odată cu noi toţi, pe Nicolae Ceauşescu plecând precipitat cu helicopterul. Ce gândeaţi atunci? Cum vi se înfăţişa viitorul?
OCTAVIAN PALER: Am impresia că o să sfârşesc prin a crede că trecutul, în loc să moară, se transformă în rebus. Sau că am mers prin viaţă asemenea unui somnambul. În dimineaţa la care vă referiţi, totul mi se părea de o simplitate pe care acum n-o mai pot socoti nici, măcar, naivă. Nu mi-a trecut nici o clipă prin minte că, poate, eram figuranţi într-un spectacol. Dimpotrivă, puneam bazele unei teorii care, ulterior, mi s-a părut frumoasă. Anume că revoluţia română s-a născut din disperare, nu din speranţă. Din acea disperare care, golindu-te de orice putere de a aştepta, te goleşte şi de teamă. Nu mai ai ce pierde sau nu te mai interesează ce pierzi. Nu mai ştii decât că “aşa nu se mai poate”. Această disperare, mi-am zis mai târziu, a fost singura pe care Ceauşescu şi Securitatea n-au mai putut-o stăpâni. Căci, împotriva speranţelor, armele erau de ajuns, dar cum să reprimi disperarea unei mulţimi? Se pare că teoria mea cade, însă, în ridicol, dacă e adevărat ce spun azi diverse voci: că, de fapt, Securitatea l-a dat jos pe Ceauşescu. Până acum doi, trei ani, eram convins că revolta populară a dărâmat regimul comunist, că Securitatea n-a făcut decât să-şi salveze pielea încercând să organizeze, potrivit intereselor ei, vidul de putere. Azi, nu mai jur decât pe lipsa mea de imaginaţie de-acum treisprezece ani. Nu m-am gândit o secundă că libertatea poate arăta şi urât! E drept că, deşi aveam şaizeci şi trei de ani, experienţa mea în m
