Să vorbeşti despre pică, rîcă, oftică, ciudă, ură înseamnă să vorbeşti despre condiţia umană. Căci iubirea & alte asemenea sentimente nobile îşi găsesc reversul pe latura ascunsă a fiinţei. Ura este la fel de umană ca şi iubirea. De la pică, trecînd prin rîcă (o pică mai mare), apoi la oftică (aţi remarcat? E omonim cu o boală), ajungi la ciudă iar în final la ură: există o gradaţie a sentimentelor, o rafinare; pînă ajungi "foc şi pară" durează un timp, e nevoie de o acumulare a tensiunii. Toate aceste sentimente diferă prin modul de declanşare şi prin formele în care se manifestă: de la cicălelile gingaşe provocate de pică şi rîcă, la blestemurile şi înjurăturile ofticoase şi pînă la violenţe prin care ne răzbunăm ciuda şi ura. Există şi o determinare culturală a modului în care astfel de sentimente ne domină: ţăranii sînt mai iuţi la mînie şi trec foarte repede prin etapele incipiente, ajungînd mai întotdeauna direct la cea mai cruntă răzbunare; şi oricît de aprinşi ar fi, reuşesc să imagineze scenarii de-a dreptul neverosimile. Copiii se oftică uşor, dar uită să se mînieze. Mulţi oameni obişnuiţi trec prin tot soiul de stări, urăsc şi sînt urîţi de semenii lor, dar nu trec la fapte. Chiar şi lumea politică este determinată de sentimente ca rîca sau pica - uneori, chiar mai mult decît de "iubirile" partizane

sau ideologice: de la declaraţii subtile la loviturile sub centură nu este, se pare, o cale prea lungă. Am citit undeva despre psihopaţii "non-violenţi": de cele mai multe ori, o pică nerăzbunată din copilărie, transformată, la vîrsta adolescenţei, în frustrare, îi determină la maturitate să urască pe toată lumea; psihoza se poate declanşa în orice moment, este destul de greu de depistat şi se manifestă prin tot felul de acţiuni pe care psihoticul le comite pentru a se răzbuna, de la zgîriatul maşinii la deconectarea antenei colective. De cele mai m