1. Cît de departe trebuie să meargă încălcarea drepturilor omului într-o ţară, pentru ca "principiul non-intervenţiei" (al "neamestecului în treburile interne") să fie invalidat? E un fapt că principiul acesta e, pentru dictatori, o adevărată religie. Retorica suveranităţii, a poporului care trebuie să-şi hotărască singur soarta, e limbajul curent al acelora care subzistă politic tocmai prin suprimarea liberei voinţe a cetăţenilor. Cînd poţi interveni pentru a disloca o dictatură, fără să procedezi arbitrar sau interesat şi fără să ţi se spună că faci pe poliţistul universal? Ce alte soluţii (legitime) sînt posibile, în afara celei militare, dat fiind că embargourile şi comisiile de control sînt, de regulă, inoperante. (Dictaturile se disting întotdeauna prin virtuozitatea cu care se slujesc de orice, în avantaj propriu: embargourile se încalcă şi creează imaginea fotogenică a victimei, iar comisiile de control se pot uşor domestici, devenind excelente soluţii de temporizare.) 2. Care este legitimitatea juridică şi morală a unui organism internaţional (în speţă ONU), în care majoritatea ţărilor membre nu sînt democraţii consolidate, iar multe sînt, direct, dictaturi? După ce criterii poate fi luat ca valid în materie de drept internaţional votul unor ţări fără nici o legătură cu practicile statului de drept? Pe ce se bizuie autoritatea unei instanţe a cărei Adunare Generală aplaudă în picioare un discurs al lui Idi Amin din toamna lui 1975, validează cu majoritate de voturi (sub secretariatul general al lui Kurt Waldheim) o rezoluţie (propusă de conferinţa mondială a femeilor!?) împotriva sionismului mondial şi oferă, de curînd, preşedinţia Comisiei sale pentru Drepturile Omului Libiei, adică lui Gadhafi? Acceptarea Chinei în Consiliul de Securitate, pasivitatea totală în timpul masacrelor din Ruanda, ineficienţa patentă în mai toate crizele războiului rece, a