Paştele, Loteria, 1 Mai. Trei sărbători naţionale, multe sentimente contradictorii. Dar, adevăr vă zic vouă, România ştie să-mpace morala cu moravurile. Şi percepţia cu recepţia. De voie, sau de nevoie. Dovada - micul ecran, singurul spaţiu cît de cît comunitar. La început a fost iepuraşul. Prezent în toate promo-urile TV de azi şi pînă-n veac, simpaticul rozător are tot ce-i necesar pentru ca noi, ca popor, să ne regăsim în el. Este ierbivor (poate mînca şi scoarţă de copac), are blăniţa imaculată (ca orice baron), urechile lungi (de-atîta aşteptare) şi se mişcă repede (numai cînd e-n pericol, dar şi-atunci oboseşte repede). Ar mai fi de menţionat curajul. Iată de ce, dacă tot lipsea din tradiţia ortodoxă, providenţialul mamifer a trebuit să fie inventat. Sau, mai bine zis, importat, împrumutat printr-un credit nerambursabil, la pachet cu Sf. Valentin, Halloween şi altele. E vorba aici de strălucita noastră capacitate de adaptare la vremurile postmoderne. Există în toată lumea sceptici care susţin că globalizarea va distruge obiceiurile, tradiţiile, specificul ţărilor mici. N-ar fi exclus. Din fericire, România este scutită de acest pericol. Îşi otrăveşte singură fîntînile. Dar, cum primăvara nu se face cu o floare, nici Paştele nu depinde doar de prezenţa unui animal lîngă ouăle frumos încondeiate. Dacă vrea să le numere, n-are decît! Dacă azi ne-am procopsit cu un iepuraş, mîine putem încerca aligatorul (specie pe cale de dispariţie!), apoi pisica de mare (are în sînge un hormon care combate cancerul!). Să lăsăm însă detaliile (deşi în ele constă perfecţiunea, cel puţin aşa susţinea Michelangelo), importantă rămîne semnificaţia evenimentului pascal. Biserica spune că în perioada sărbătorilor de Paşte ar trebui să fim iluminaţi de gînduri despre sacrificiu, răstignire, mîntuire, înviere, credinţă. Ca-n fiecare an, toate acestea au fost reamintite şi nuanţat