Cuvintele se retrag, smerite, in dictionar si, odata cu ele, rumegusul unei epoci care, neindoielnic, si-a avut farmecul ei, indelebil. S-a scris zilele trecute despre faptul ca ultimul atelier de ceaprazarie din urbe, situat pe Cuza Voda, e pe cale sa dea faliment. Nu s-a precizat insa nicaieri, pentru ca nu era, probabil, cazul, ce articole se produc la un astfel de atelier. Pe vremuri, scopul sau n-ar fi fost, citusi de putin, o enigma. Spre edificarea cititorilor mai tineri, voi spune in treacat ca ceaprazul e un soi de firet sau snur cu care se decorau, odinioara, uniformele ofiteresti in special la epoletele de pe umeri. Fabricantul manual de snururi se numeste negresit ceaprazar, asa cum producatorul de iaurt se chema, cu un termen frumos, iaurgiu, iar facatorul de covrigi, covrigar. Despre insul care isi pierdea vremea la cafenea in discutii apasate se spunea ca ar fi parlagiu. Toti acesti termeni cu parfum au ramas in rafturile dictionarelor, necercetati. Disparind "referentul", cu un termen lingvistic, e firesc sa dispara, cel putin din vorbirea curenta, si cuvintul care il desemneaza. Este un proces inevitabil, ca progresul cariilor intr-o masea neingrijita de catre medicul stomatolog sau ca acoperirea obiectelor de argintarie cu o pelicula de verde cocleala. Cind intilnim pe la rascrucile vietii inevitabilul, e o prostie sa izbucnim in reprosuri si sa compunem diatribe. Lucrarea timpului se cuvine contemplata filosofic. Cu toate acestea, sentimentul meu este unul de melancolie resignata. Cuvintele se retrag, smerite, in dictionar si, odata cu ele, rumegusul unei epoci care, neindoielnic, si-a avut farmecul ei, indelebil. Nu sint un paseist, pentru ca am priceput ca trecutul, oricit te-ai munci, nu mai poate fi modificat. Si de vreme ce acest lucru nu-i reuseste nici lui Dumnezeu, cum aratam intr-un articol mai vechi, cuminte e sa privesti fara patimi, cu