Dacă Ilia Ilici Oblomov ar fi pur şi simplu leneş, povestea lui ar încăpea, ca aceea cu "muieţi-s posmagii", în două pagini. Iar termenul "oblomovism" ar fi superfluu. În realitate, inactivitatea în care personajul se complace pînă la asfixie n-are prea mare legătură nici cu lenea, nici cu devitalizarea boierimii ţariste, nici cu imaturitatea cronică a unui bleg. Ilia Ilici nu face nimic, dar motivaţiile lui nu ţin nici de psihologie, nici de sociologie. Oblomov e metafizician, e Hamlet în variantă rusească. Indecizia, deliberarea nesfîrşită, suspensia oricărei opţiuni culminează în paralizie şi moarte. Miza inadecvată pe un paradis al candorii, nevroza scrupulului nemăsurat, lehamitea, teama de complicaţiile inutile ale unei lumi care, pe de altă parte, e inconsistentă, toate laolaltă compun o retorică a zădărniciei care blochează, demobilizează, şi, în final, ucide. Apuseanul Hamlet e mai agitat în lehamitea sa. Rusul e static şi inofensiv. Ceea ce el amînă mereu nu e lichidarea netrebniciei înconjurătoare, ci lichidarea de sine. Oblomovismul e o sinucidere amînată. Şi e o încercare disperată de a evita "frigul" lumii. Cît despre Ilia Ilici, el întruchipează, în acelaşi timp, farmecul şi dezastrul mentalităţii răsăritene. O mentalitate care se năruie în relativism din cauza unei supralicitări a absolutului. Răsăriteanul nu ştie să fie rezonabil. Contemplativitatea lui include, uneori, curioase forme de isterie. Sentimental şi crud, el îşi pierde adesea inima tocmai pentru că o idolatrizează. "Îi murise inima" spune, la un moment dat, Goncearov, despre altfel inimosul său erou. Oblomov e nemilos cu toţi cei din jur, mai ales cu cei la care ţine: Olga Sergheevna, Andrei Stolz, Agafia Matveevna, Zahar. Compătimirea devine o patimă. Noi înşine ne vedem contaminaţi, de-a lungul formidabilului spectacol al lui Alexandru Tocilescu, de o milă atotcuprinzătoare, dinc