Din toata mareea de oferte vizuale a Bienalei de la Venetia – care mie, uneia, nu mi-a displacut defel, editia coordonata de Francesco Bonami impreuna cu citiva alti co-curatori din tari diferite mi s-a parut foarte dinamica si preocupata real de spiritul de colaborare colegiala si de democratia producerii/receptarii actului artistic, vazut mai ales ca o implicare in socialul si politicul imediat de pe toate continentele –, am sa vorbesc aici numai despre un singur pavilion national si un singur artist.

Pavilionul Israelului, in fata caruia era o coada lunga de vizitatori. La intrare scria mare: Against Order? Against Disorder? („Contra ordinii? Contra dezordinii?“). Dinauntru ieseau oameni cu figuri marcate, impresionate, aproape transfigurate. Inauntru, in prima sala, aflata in intuneric, pe un perete intreg curge un video repetitiv, in alb si negru, care se intituleaza More: e o hora de multi barbati si femei, strinsi in cercuri multe si dese, care se invirtesc monoton si cuminte, ca intr-un ritual obligatoriu si mut, apoi, la un moment dat, ca sub o mare panica, incep sa fuga si sa se disperseze in toate partile – dar din centrul horei, mult subtiate, izvorasc dupa o pauza alti noi oameni, alti barbati si femei, care se invirtesc iarasi supusi, ca sub o lege mecanica sau vitala, in hora colectiva, si iar se disperseaza in toate partile, si iar izvorasc, si tot asa la nesfirsit, intr-o sistola si diastola sisifice si eterne.

Intru in a doua sala. Data Zone. Intr-o ambianta de laborator aseptic de cercetare, pe lungi mese albe, vad dispuse serii de lentile mari, circulare, puternic luminate de dinauntru. Ma aplec si privesc printr-una din ele: pe fundul ei, ca intr-o capsula de experienta chimica sau biologica, vad misunind un fel de furnici negre, infime. Ma aplec si mai mult: sint oameni minusculi, filmati de sus, care merg repede in linii drep