"Nu există de fapt o societate comunistă,

ci o dominaţie comunistă asupra unei societăţi

care supravieţuieşte cum poate."

Alain Besançon Ştim cu toţii că în orice discuţie despre comunism vine un moment cînd oportunitatea distingerii între teoretic şi practic nu mai poate fi neglijată. Ştim de asemenea că în cazul capitalismului această disociere e pretinsă cu mai puţină necesitate. Sursa acestei deosebiri ar trebui însă să ne reţină atenţia: a discrimina între cele două strategii economice revine la a descrie două moduri diferite de a-ţi gestiona apariţia în lume. Presupoziţia sufletească a oricărui capitalist e o anumită tentaţie a adecvării. Naturelul său are ceva din înţelepciunea inconştientă a celui ce se lasă ispitit de fidelitate. El ia notă de lume, de neajunsul şi de surpriza ei constitutive, iar ingeniozitatea lui negustorească va evolua conformist între limitele pe care aceasta i le trasează. Altfel spus, capitalistul lucrează întotdeauna cu materialul clientului: croitorul va acorda ţesăturii prestanţa vestimentaţiei, dar nu va căuta să înlocuiască ţesătura însăşi. Fizionomiei acomodante a capitalistului, comunistul îi opune un chip închipuit. Preistoria acestei intrări în chip nu poate fi decît o ex-chipuire, o insurecţie a propriului anonimat uterin. Comunistul se leapădă printr-un rictus de toate chipurile pe care lumea e în măsură să i le propună. Cum ticul fiinţei sale e suspiciunea, totul va fi bănuit de malignitate. Orientat de neîncredere, el trebuie să se aşeze în lume împreună cu aversiunea lui pentru aceasta; roşeşte şi decide să se sustragă impurităţii. Subsecvenţa acestei învirginări e previzibilă: confruntat cu lumea, comunistul o va înfrunta. Astfel că maiestăţii întortocheate a lumii sub îndrumarea căreia funcţionează capitalistul îi este opus sublimul geometrizant al unui proiect1. Prin urmare, dacă pentru capital