Exigenta mea in aceste rinduri este una hermeneutica, in sensul dat de Gadamer: nu conteaza, primordial, ceea ce facem, nici ceea ce trebuie sa facem, ci „ce se intimpla cu noi dincolo de actiunea si vointa noastra“. Radacina acestei alegatii este, evident, biblica (daca orice poate fi facut, nu orice merita facut). Inca Origene, in legatura cu interpretarea textelor testamentare, a accentuat: interpretul trebuie sa fie intotdeauna demn de ceea ce interpreteaza. Ignorarea acestui vechi-nou „imperativ“ – oricum se vorbeste de „un nou val al luminismului“ – poate conduce, prin supraevaluarea sinelui investigator, la inchiderea mintii, conform acceptiei lui Allan Bloom. In absenta unei componente transestetice, din zona eticului, care sa dea greutate unor ierarhii, unei autoritati, unui, in sfirsit, canon, procesul dezvrajirii lumii – la care asistam, mai mult sau mai putin ingrijorati – risca sa semene cu reprezentarea unei povesti told by an idiot, full of sound and fury, signifying nothing. Pentru semnificatie si pentru ierarhie sint concepute aceste rinduri, pentru ideea de talent inteles ca responsabilitate. De asemenea, pentru coeziune si pentru statutul Universitatii, poate singurul compartiment unde, dupa Bloom, exista, in timpurile noastre, comunitate functionala si prietenie. Un caz precum cel al lui Socrate ne atrage atentia ca profesoratul solitar, sui generis, isi risca viata; pe de alta parte, exemplul individual a functionat, din moment ce dragostea de intelepciune ne defineste si astazi cautarile. Doar ca un singur caz luminos la atitia hedonisti contemporani nu mai pare de-ajuns.

In contra vointei de dominare a obiectului

Analiza lui Allan Bloom, socotita de unii „catastrofista“, valorizeaza, in fond, radacinile edificarii de sine, cea care premerge oricarei practici discursive. Mai demult, Pascal cauta sa vada daca noi